nedefinit.. la ce ma gandesc acum?

Abia tresar, dar fara sa inteleg nimic. E doar o mica strangere in piept, de cateva secunde, ce apoi se dizolva de parca nicicand n-ar fi fost..

Am mai zis ca mi-e frica de viitor, nu? Nu mai vreau sa aleg, si nu mai vreau sa plec. Vreau timp sa ma intorc la mine. Vreau timp sa ma joc cu ea si timp sa invat sa cred orbeste, in ciuda oricarei intrebari ce-mi vine in minte.

Vine Craciunul, nu? Si pentru asta stam cu zilele in bucatarie.. si facem curatenie.. si avem grija sa fie totul perfect. Si ne plangem in toate acele zile de cat de greu e, dar e bine asa, pentru ca in ziua accea va fi totul cum trebuie. Dar nimic nu trebuie, si mai ales, nu asta. Pentru ca apoi vine si ziua mult asteptata, cand oricum stam ca pe ghimpi, sa nu apara vreo scama, sa nu existe ceva ce strica aparenta perfectiune.

Stiti ce? Perfectiunea voastra e o masca. Si fericirea nu exista. Nu sta nici in 10 tipuri de mancare, nici in brazi de 2 metri, nici in canapele fara cute. Si eu m-am saturat sa stau nemiscata, ca de portelan in casa voastra de papusi.

Ah.. si nu mai vreau sa fiu intrebata ce-mi doresc de Craciun. Vreau sa fiu surprinsa dimineata cand deschid cutia, atat. Pentru ca ce-mi doresc, nici macar eu nu-mi pot oferi.

this year? destination: anywhere...

Nu e nimic!

M-am saturat de o minte goala si de ganduri ce dispar inainte de a le fotografia. Emotiile vin cu portia, cronometrate la secunda. Am nevoie de frica in cantitati letale, nu mai exista altceva care sa trezeasca nimic in mine. Sau daca exista, se ascunde, neaga... tot de frica.

Ma intreb daca masca ce s-a lipit de fata era unsa cu acid, si daca nu a dizolvat deja tot ce era inainte. Care mai e scena? Si care e scenariul piesei? Alegerile se extind si-mi contamineaza mintea si corpul. Le sterg memoriile si le superficializeaza.

Nu ma mai gandesc la nimic. Dar nu pentru ca mi-ar fi frica de confuzia din minte, ci tocmai pentru ca e prea gol. Caut si nu e nimic. Si nu mai vreau sa stau fata in fata cu nimic. Nu vreau sa ma uit intr-o oglinda si sa vad.. nimic.

Who am I to disagree?

Cuvintele nu mai au niciun sens. Scenariile nu exista si emotiile au disparut. Tipetele nu se aud, si zambete false si arogante isi fac prea repede loc pe fata. Amintirile nu mai ajung la mine. Dorinte prea practice si lipsa unor idealuri. Azi ar trebui sa fie zi de viciu si rateuri. Lipseste si una si alta. E doar realitate si prezent. Fara ganduri. Gol si superficial.

Some of them want to use you 

Some of them want to get used by you 

Some of them want to abuse you 

Some of them want to be abused

fila IX

Vreau sa deschid gura si sa strig. Dar vocea se rupe inainte de a se auzit macar o fractiune dintr-un sunet. Imagini imi aluneca prin fata ochilor fara sens si fara accent. Un culoar lung, o melodie, par moale si o emotie. Nu-mi place sa stagnez. Pentru ca atunci uit, si nu mai am nimic. Dar si atunci cand merg mai departe e poate degeaba. 

Azi vreau subiectivism, ceai si pat cald cu perne moi. Si o poveste frumoasa. Nu mai vreau nicio frantura de ambitie sau de viitor. Azi vreau sa raman blocata nicaieri si sa visez la nimicuri... nimicuri importante. Azi mi-e dor si nu stiu de ce. 2 ani jumatate.. si inca alti 3 jumatate. Mi-e dor de poezii pe care am uitat sa le mai caut, de carti pe care le-am lasat pe raft ca sa-mi indeplinesc o ambitie. Azi le vreau pe toate si le regret lipsa. Simt vinovatia indepartarii mele de mine. 

"forever autumn..."

O toamna fara arome si fara fascinatii. Alegerile sunt totdeauna gresite. Si primul da, si primul nu. Mai ramane scufundarea in orice idee ce-ti poate ocupa mintea si superficialitatea data de fuga continua. E frig, prea frig. Si prea lumina. Vreau sa dorm pentru 2 zile. Nu mai vreau program. Nu mai vreau solutii. 

Ar fi indeajuns o plimbare solitara in ploaie si muzica mea. O cafenea uitata de timp si o ciocolata calda. Un fotoliu prea mare si sentimentalism. Privire pierduta intr-un punct fix, ireal, si fum mentolat de tigara. Si tu.. mereu tu. Atunci, acum.. mereu. Aceea a fost romanta mea. Singura adevarata. Singura care se intoarce mereu. 

fila VIII

Vreau, trebuie sa scriu ceva... am impresia ca daca n-o fac, o sa uit cine sunt. Si o sa uit orice parte din mine care inca imi place.. o sa se dizolve complet in realitate. Si as vrea sa renunt la ce tocmai am inceput, dar imi pare deja prea tarziu. Si ar fi doar un an, dar mereu dupa un an e prea tarziu.

 

Vreau pe cineva care sa ma traga inapoi de fiecare data cand alunec. Pentru ca am uitat si de palme mentale si de visuri. Am uitat cati ani am si unde sunt. Sau ce fac si ce aud. Ceva e incomplet si oricat as incerca, de fiecare data cand il caut, imi scapa si nu vad decat dare de ceata. 

Dar daca ma trezesc acum, o sa cad altundeva. Incep sa dezvolt dubla personalitate, si niciuna din ele nu o accepta pe cealalta. Una incepe cu un cantec, cealalta cu o imagine colorata. Una e un vis, cealalta o ambitie. Si acum vreau visurile inapoi. 

scenariu. episodul V

"Cat de mult inseamna un infinit?"

 Sunt primele zile de ianuarie si marea e verde, pe jumatate inghetata. Valurile diforme se sparg anapoda pe nisip si raspandesc bucati de gheata printre scoicile si pietrele ingropate la mal. Doua umbre negre se contopesc la distanta intr-o singura silueta. Vantul, nedecis in ce parte bate e rece si taios.

Cele doua fete stau tacute, cu degetele intrepatrunse sprijinite in nisip si emotii contradictorii ce nu puteau transfigura in cuvinte. Intredeschide buzele, intr-o incercare fortata de a spune ceva, cand simte degetul subtire al Annei peste ele. Ochii rugatori, ce ajung prea repede sa priveasca in gol ii trimit un fior prin fiecare nerv al corpului.

"Tu esti muza mea ce s-a transformat in capodopera. Mai mult decat am indraznit sa cred ca se poate. Tu si cainii tai ce te-au alergat spre mine. Ia ceva din mine si scrie apoi, si scrie mult, sa pot urca si eu, sa fiu in tine ca o opera umana."

Annei ii e parca frica sa nu-i citeasca gandurile fetei de langa ea. Stie ca daca le-ar auzi, eternitatea s-ar pierde.

"Si tot ce voi face e pentru ca doar asa vei exista mereu. Iti voi pastra imaginea ca o icoana, fara obisnuinte surde si banalitati. Daca plec acum, ramane etern un apogeu. Si stii ca niciuna nu vrem sa pierdem nimic din asta. Te voi ascunde in cutia mea muzicala si voi scrie  cartea de care iti povesteam atunci. Si voi trai si retrai in fiecare clipa singura fericire care e numai a noastra. Stiu ca tu intelegi. Asta e singura mea poveste de dragoste. Singura reala, singura perfecta, singura eterna. Si asta doar pentru ca o ingrop in mine inainte sa moara.  E indeajuns sa stii asta, nu?"

I-a prins buza de jos intre ale sale, intr-o pictura perfecta. Pleoapele stranse dureros abia i-au retinut un suspin, transformandu-l in icnet mut.S-a ridicat brusc de pe nisip. A sarutat-o usor pe tampla si s-a intors cu spatele.

- Ma duc sa iau doua ceaiuri.

*** 

O silueta subtire, de fata, se vede pe plaja goala. Parul ii e plin de nisip si fata impasibila. Urme de regret si resemnare neacceptata pe deplin se citesc in ochii umezi. De vant sau de sare.. sau.. ? A ramas nemiscata, privind in stanga ei. Trecusera cinci ani. 

"Anna.."

Anna statea in garsoniera ei mica de la o margine a Bucurestiului. Avea in fata o cana goala de ceai si o alta neatinsa, deja rece, de cealalta parte a mesei. Topuri de hartie scrisa la masina asteptau corectura. Cosul era plin de cocolase scrise, iar balerina din cutia muzicala se invartea in gol. 

fila VII

M-am saturat de ratiune, de "trebuie" si de "e bine sa..". Vreau o zi de sinceritate; cu mine,cu toti.  Si nu vreau doar sinceritatea de pe scena, pe care nu o vezi tocmai pentru ca tipa prea tare. O zi fara niciun rol, fara accente tragice si fara comedii false.

Nu sunt nici puternica si n-am nici curaj. Saptamana de roluri nu s-a concretizat inca. Si acum nu mai vreau hartii cu promisiuni incalcate.

Mediocritatea s-a nascut din lasitate. Din fugitul de paroxisme emotionale, din renuntarea din prea multa comoditate la antinomii. Sub cate masti ne ascundem oare? Si in final, de ce?

Sunt o ipocrita. Nu recunosc in fata reflexiei din oglinda de ce ascund expresii sub straturi groase de tifon, sau de ce construiesc scenarii.

Poti oare sa nu-ti cunosti dorintele? Sau e doar frica inextricabila de a recunoaste un adevar ceea ce-i da caracteristicile de minciuna?

"Sa se asunda raspunsul in toti acei "si daca.."? "

scenariu. episodul IV

Ploua marunt si rece. Strada e goala. Doar ea, pe o banca, asteptand-o. Parul i s-a umezit si picaturi limpezi si-au facut drum pana in scobitura de la baza gatului. Mainile subtiri ii tremura si venele albastrui au devenit mai proeminente. Picioarele neastamparate, incaltate cu ghetele simple, negre, se joaca cu santurile modelate in trotuar.

"Anna..."

In fata ochilor ii dansau imagini furate din viata unei fete mereu zambitoare, pierduta printre tramvaie si parcuri. Vata de zahar in par, inghetata de caramel pe obraz, parfum dulce si priviri insistente.

Si atunci fusese toamna. Intr-o gara intamplatoare. Si cand se ascunsesera prima data printre paturi.

"Iubito, a venit iar toamna..."

Isi aprinde inconstient o tigara. O pala mai rece de vant o face sa se cutremure.

Pe celalalt trotuar statea sprijinita de zid, privind-o, o fata inalta, cu o silueta subtire, ascunsa de paltonul lung. Figura de o frumusete rece, slavona, e de o raritate stranie.

Deja-vu. Isi arunta tigara si se ridica grabita.

"Anna?.."

cine esti acum?

Ai observat ca atunci cand lumina isi cade pe fata si intredeschizi usor ochii, se nasc carari de culori?

Ai vazut dansul fluturilor in jurul unui felinar aprins?

Ai ascultat vreodata clpoteii de vant cand totul tacea?

Ti-ai ingropat degetele in nisipul rece de pe plaja, la rasarit?

Mai adormi vreodata ascultand povesti?

Te mai bucuri de fiorii dati de picaturile de apa ce-ti aluneca pe piele atunci cand se desprind din parul ud?

Mai alergi prin ploaie fara sa te gandesti ca te uzi sau racesti?

Mai scrii scrisori?

Mai iei in brate pe cineva fara sa mai judeci inainte gestul?

Mai ai vise "nerealiste"?

Ai uitat? Ceea ce atunci iti promisesei tie ca vei fii, ca vei face... iti mai poti aminti? sau e totul acum doar cenusa ramasa din visele copilului care erai?

si acum...

Dorm. Nici nu-mi pot aminti de cand. Realitati sortate pe sertare in biblioteci publice. Vise dosariate si o carte nescrisa. Praf. Prea mult praf. Acces interzis si chei uitate undeva, sub vreun covor.

"Nu stiu daca doare..."

Din cand in cand linia se fractureaza si, la intervale regulate se aude cate-un bipait. Tuburi subtiri ii continua venele si fata ii e acoperita de o masca. Coma tinea deja de 2 ani si 3 luni.

Lumina prea puternica trecea prin perdele si tinea ritmul firelor de praf. Doua asistente stateau langa usa, discutand ultimele mondenitati, oamenii de afara alergau pe trotuar spre serviciu, sau acasa. Masini multe, huruit si zgomot.

Gandurile lor ii asaltau mintea, intrebari patetice, raspunsuri superficiale. Actiuni grabite si probleme cotidiene.. Dorinte absurde si niciun vis. Nicio utopie naiva si subiectiva. Doar realitatile dure ale unei societati pragmatice...

"Oameni vii cu suflet stins..."

fila VI

Mintim atat de mult. Si evitam atatea dialoguri incat uneori, atunci cand in cuvinte se pune ceva din obsesiva framantare ce i-a imbolnavit noptile de insomnii, socul vine ca o avalansa.

Aceleasi intrebari mediocre si mintea ce in spatele lor iti zbiara prin fiecare nerv.

Cuvintele se dezintegreaza si ramane doar frica de-o normalitate absurda. Scenariul a capatat proportii inumane, fiecare gest e de-un simbolism aparte, se transforma intr-o criza de ras, de plans, de furie.

De cate ori ai fost actor in piesa propriei minti? Cate replici ai invatat, cate acte ai repetat? Si apoi, cand sa te urci pe scena reala, ai fugit, ingrozit poate de judecata publicului ce-ti statea in fata.

Si daca... daca tie ti s-ar spune cuvintele din mintile tuturor, neacoperite, neschimbate, decupate din propriul scenariu tulburat, tot ai fugi? Ar ramane iar un "daca..." ?

exercitiu de memorie I

"Exista vreun sentiment mai puternic decat frica?"

Totul e vechi si cunoscut. Si totusi, atat de nou. Casa de acum 15 ani e exact aceeasi si totusi deloc ea. Atunci erau altfel de frici. Si somn cu lumina aprinsa.

 Vantul sufla sinistru, suna a ploaie si a soapte. Aduce zgomotele de prea departe si le amplifica printre frunze de castan. Usa scartaie usor si soaptele lor par pierdute, parca din alta lume. Pasi inexistenti si marait de caine langa mine. Lanturi. Fotografia privita in oglinda e diforma, aproape monstruasa. Sunet metalic si alti pasi tarati sub geam. 

Afara se canta balade muribunde, ti se prezinta pustiul de care ai fugit, ascunzandu-te printre zgomotele orasului, intre ciment si blocuri de beton. Frica sa intru din strada in curte, si acum frica sa pasesc afara din casa. Nebunie si ganduri isterice. Dincolo de balcon cresteau trandafiri ce candva zgariau coloanele. Roata de la fantana se loveste continuu si lantul pare sa alunece in jos pe pereti.  

Amortesc. A inceput cu buricele degetelor de la mana stanga. Imi vin in minte cosmaruri: tipete mute si fantoma ce se lungea pe tavan. Unde o fi disparut portretul mamei? 

...pasi, pasi, mereu pasi si iar roata de fier. Ma astept in fiecare secunda sa apara o figura in spatele gratiilor de la geam. Oglinzile, in intuneric nu sunt pentru privit in ele. Imaginile sunt defectuase si grotesce. 

"Imi pare ca doar in momentele in care inima imi bate incontrolabil si prea tare, doar atunci.. exist."

in 20 de secunde...

Un scartait, o cazatura si un ras de copil...

Parul lui des si usor castaniu cade in suvite groase si dezordonate peste frunte si gat. Ochii-i caprui si migdalati se inchid brusc, cu un gest mic, inconstient. Ea se-apleaca peste pat deasupra lui. Parul lung, negru ii aluneca de pe tricoul alb peste umerii lui. Isi lasa mana subtire, cu degete fine, sa alunece peste gatul si coloana lui. Pielea are o textura dura, neregulata. Ochii mari, de-un caprui chihlimbariu se rotunjesc intrebator: "Ti-e frig?"

Sare din pat repede, plimbandu-si ca din reflex mana peste umarul lui. Miros de portocale si ea... In fuga loveste paharul cu lacramioarele primite in acea dimineata. Apa se intinde pe parchet. A prins-o de incheietura exact cand ea, grabita, deschisese usa sa se ascunda. O jumatate de figura jucausa, cu piele alba si buze rotunde si rosii e vizibila in spatele tocului de lemn..

"Cap ou pas cap?"

cuvinte..

Mi-e frica sa rostesc cuvintele. Mi-e frica sa nu para goale, sau sa intelegi mai putin decat simt.Sa nu fie banale. As vrea sa fie nevoie sa sacrifici ceva la care tii, de fiecare data cand deschizi gura sa-i spui...

Sa pierzi, sa te doara, dar sa nu schimbi asta. Altfel, nu mai stii sa apreciezi cuvintele, uiti sa le mai simti. Ajung sa faca parte din viata ta, la fel ca banalele reclame de pe garduri. Daca acum ni s-ar pecetlui buzele am afla poate sa le iubim iar, si sa le regretam.

Eu nu sunt in stare sa rostesc cuvinte desi cred, cred nemasurat in ele.

fila V

Toate schimbarile ce au fost cer o revolta. Cer dreptul la amnezie temporara si la o noua alegere.

Muza a disparut, si fara muza, existenta nu mai are rost. Mediocritatea apare incet, nedorita, dar nevazut acceptata. Doar uneori, cate un cuvant provoaca un ecou cu o rezonanta greu de inchipuit. Trecutul se sterge incet, si fiecare ceata ce se lasa naste alti si alti monstrii ai prezentului. Monstrii ce nu cunosc pudoarea si inocenta, fericirea unui val ce te spala dimineata sau vantul ce-ti rasfira suvitele lipite de fata si gat.

fila IV

"Poate-ai vrea sa-ti amintesti... poate-ai vrea sa intelegi..."

Cate cuvinte? Cate s-au pierdut, nespuse atunci, ingropate acum, imprimate pe hartii ce-si cauta destinul in foc.

"Tu nu stii..."

Si fuga de trecut e sacadata, oprita de remuscari suicidale. Si sunt trezita de emotii adolescentine de care trag din doua parti, sfasiindu-le, sfasiidu-mi propria minte. Uitarea ce-o urasc, uitarea ce-o doresc.

Cea mai persisteta amintire, ce vine in valuri din ce in ce mai mari, ce ma ineaca cu fiecare acord si fiecare flexiune a vocii.

Cum sa stergi visul de atunci oricat de frumoasa ar fi realitatea de acum? Cum sa treci peste gardul ce nu te lasa sa traiesti cu adevarat, cand te simti bine de partea asta?

Tradafirul a ramas rastignit pe perete si mi-e dor de camera mea. Si de cateva minute. Si de discutii lungi de care ma feresc acum. Cum sa ai si trecutul si prezentul? Cum sa te desparti in indragostitiul de utopie si cel fericit?

caut.. schizofrenie..

fila III

Insomniile se transforma intr-o senzatie de rau acut. Aceeasi cu cea ramasa in urma trenului. Cand inchizi ochii si simti ca trec ore, si ii deschizi doar ca sa vezi ca au fost doar 3 minute.

Toate povestile au fost sterse de trairea realitatii, si eu nu stiu sa impartasesc frumusetea din ea. Cu egoism, o pastrez pentru mine, fiecare cuvant, gand sau vis.

si ieri... pierdut in nicaieri

O melodie cu iz de mare si nisip. Cu amintiri din acorduri de chitara si zgomot de valuri. Un rasarit rosu si rece. Respir sarat, il gust, il simt pe piele, in par. Degete ingropate in nisip, cautand bucati de scoica, si apoi tot nisipul acela lipit de piele si imprastiat de vant. Un val il uda si aduce alge moi si firave.

Inainte schimbai noaptea in zi...

fila II

Incipit Vita Nova?

Cat adevar poti gasi in cateva acorduri? Intr-o amintire falsa? Cateva secunde in care mi-am amintit si am inteles.. putin din ce n-ar trebui sa fi uitat.

Renuntarea la un vis, la un gand, la o obsesie. Si cu asta au inceput alte carti, alte dorinte, alte acorduri, alte desene. Inceputul s-a scris peste acel sfarsit, cerneala s-a amestecat si cuvintele au devenit neinteligibile.

Atunci vedeam cartea careia ii lipsea ultimul capitol, si pe care o citeam din nou si din nou, ca ascultand o simfonie careia ii lipsea partitura de final, incercand sa aflu notele lipsa. Candva am inceput sa citesc alta carte si am ferecat coperta peste cealalta. Am aruncat-o undeva, sa n-o mai vad, sa n-o mai citesc.

Si totusi atat de putin a fost indeajuns sa mi-o aduca iar in brate. Si rasfoind-o am citit cateva cuvinte. Si-as citi-o din nou.. si din nou daca asta n-ar insemna sa o ard pe cea de acum.

Si de ce mi-e cel mai frica e ca poate la un moment dat, acum, maine sau peste 5 ani, tot o voi arde. Filele vechi au radacini ce mi-au cuprins fiece particica din interior.

Melodia s-a terminat si nu mai inteleg... Si mi-e frica s-o iau de la inceput..

Nu-mi mai pot aminti cand m-am uitat in proprii ochi din oglinda. Asta dupa ani intregi cand fixam imaginea obsesiv, zi de zi.

As vrea sa nu, dar realizez ca am ales deja..

fila I

Care abandon? In ce? Arta e departe si muza nu exista. Prezentul se dilata si eu uit sa mai scriu; imi traiesc ziua in asteptare, cu zambet si nervozitate pana la primul semn. Am nevoie de cuvinte si de dileme. Am nevoie de coloane si de statui si de mutenia lor. Vreau sa aud propriile soapte ce mai au putin si mor sufocate de ignoranta tipatului vulgar, nici el bagat in seama.

Nu poti sa si creezi, sa si traiesti. Si eu acum traiesc. Dar ma intreb, cum aleg?

16 sau 17...

Versuri ce de prea mult nu le-am mai ascultat. Desene in carbune si scrisori inca netrimise. Ultimul tren de azi si ultimul tramvai spre casa. Liliacul se usuca deja si Bega e intunecata.

Ceva a adormit in mine si de fiecare data cand incerc sa ma apropii de patul unde ea a lesinat ma lovesc de sticla si gheata. E somnul din care prea rar ma mai trezesc. Prea abrupt si cu un soc prea mare, dar prea scurt. Urmeaza doar cateva minute de o haotica luciditate si apoi ca indus de-un pumn de somnifere, urmeaza visul. Amnezie.

Vreau o palma, o ciupitura, vreau sa se termine coma si vreau inc-o criza de identitate.

dreamcatcher?

"It's not the monsters under your bed, it's the man next door..."

Si ce faci cand ti-e frica de intalnirea din vis? Stai treaz pana cedezi? Sii apoi te abandonezi cosmarului ce nu-ti da voie sa te trezesti din cauza propriei slabiciuni fizice? Cand fugi de noapte si de umbra, nici ziua nu te mai ajuta. Ajunge sa te haituiasca, si tu, speriat, te uiti inapoi la fiecare pas parcurs. Ochii inchisi la "adapostul" luminii iti dezvaluie scenarii grotesti.

Si daca sunt totusi monstrii de sub pat? Sau cei ascunsi in dulap? Fantomele propriei frici neasumate, ce-ti bantuie realitatile. Groaza imaginara se transforma in tipatul mut ce nu rasuna dincolo de incaperea locuita de surzi.

"Imi spune cineva o poveste?"

10:32 - 14:47

Mijlocul zilei. Desi ii cunosteam atunci, habar nu am cine sunt ei. Am plecat sa cautam casa aceea rotunda, despre care se tot spunea ca ar fi bantuita. De ce? De cine? Eram 4.. sau 5, nici nu stiu exact. Ne pierdeam incet pe drum, dar nu ne opream. Cand ajunsesem la jumatatea orasului, o ceata imensa se lasase. Dispareau toti, unul cate unul. Nu-i mai puteai atinge, nu-i mai puteai vedea. Doar pe o ea si un el am apucat sa-i iau de brat. Si-apoi ceata a disparut. Eram 4, cred. Noi 3 si inca cineva, din grupul care plecasem din curte.

Am trecut pe langa casa bantuita fara sa ne oprim, acum tinta noastra era spitalul, si nici macar nu stiu de ce. Aglomeratie si totusi pustiu in jurul nostru. Masini si oameni terorizati, alergand peste tot. Iesind de pe straduta unui bloc, o ambulanta. Si un doctor ce ridica un cadavru din ea, cu un ranjet grotesc pe fata. Ne zambeste si noua complice, stiind parca spre ce ne indreptam.

La colt de strada, spitalul. O cladire cu intrarea mica si inghesuita, fara pic de lumina si cu o scara spiralata ce ducea la subsol. Acelasi doctor de mai devreme, ne intampina. Ne intinde ceva de mancat: o rosie si o bucata rotunda de carne. Cretul musca fericit, in ciuda semnelor mele ca ar trebui sa nu faca asta. Blonda de langa mine pare sa se abtina, dar eu ma trezesc cu o felie de rosie in mana.

Il vad pe doctor vorbind cu cineva, despre noi. Incerc sa-i trag pe toti dupa mine afara, uitandu-ma in tot timpul asta in ochii doctorului, ce ma privesc asa cum un animal de prada se uita la hrana sa. Cretul aluneca moale pe scari. Ranjete. O trag pe ea dupa mine, scuzandu-ma parca pentru graba mea, in fata doctorului, si promitand sa revenim sa ne vizitam prietenul bolnav. M-a frapat cat de usor l-am lasat in urma, desi stiam ca nu e inca mort, dar ca va fi.

Nu stiu de ce, am ajuns direct in casa groazei. Dar nu-mi amintesc ce s-a intamplat acolo.. Stiu doar ca in final, doar eu si o ea am iesit. Parea ca as cunoaste fantoma de undeva. Era acea "persoana" ce-i pusese la gat blondei ce era cu mine, un choker. Asta inainte sa plecam de acasa. In casa, aceeasi cu fantoma de acum 3 sau 4 nopti, nu ma simteam cu mult mai in siguranta.

"Ma simt rau, vino cu mine. Imi pare rau, si eu am muscat din ce i-a dat lui."

and now I stand...

"folosind irealul pentru a spune adevaruri..."

Un pat metalic si vechi, acoperit de cearsafuri rosii. Pereti albi acoperiti de desene. Ea se invarteste sub patura, mototolind-o. Perna e aruncata intr-o parte, cu un colt atarnand in afara patului. O mana subtire si tremuranda apuca grilajul de metal. Pielea ii e translucida si venele albastre prea vizibile sub ea. Suvite din parul lung, incalcit acopera partea superioara a patului, incadrandu-i chipul palid si scotand in evidenta pistruii de pe nas si obraji. Fragilitatea ei pare si mai mare acum, cand un cocolos de patura s-a legat in jurul ei. Buzele carnoase sunt uscate si aproape albe, pleoapele stranse ii ascund ochii caprui, spracenele ii tremura nervos.

Ii e groazic de cald si migrena nu-i da pace. Tanjeste dupa linistea din bratele lui, dupa pielea lui mai intotdeauna rece si zambetul bizar. Impinge patura de peste piept si isi impleteste degetele intre atele de la clopoteii de vant. Cad pe parchet, creeand o melodie stranie ce-i tortureaza mintea obosita. Acum ii e prea frig si aceesi imbratisare a lui lipseste.

Langa capul ei telefonul incepe sa sune. O voce somnoroasa o saluta de "dimineata". Un zambet i se asterne pe fata. Cateva fraze, o tacere, alte fraze, asteptare, vise... E tarziu si oboseala o tintuieste de pat. Linistea primita ii inchide ochii. E ora 1:46 dimineata si migrena a uitat-o deja de mai mult de o ora.

"Cum reusesti?"

alegeri nestiute - realitati

Ochii i se deschid mari si speriati. Isi ridica de pe perna capul si isi fixeaza privirea pe peretele alb, acoperit de var. Trage cu putere aer in piept, usurandu-si deodata plamanii ce uitasera sa mai ceara oxigen. Ia in mana telefonul mobil, cumva din obisnuinta, si arunca patura de pe ea cu cealalta mana. Sare din pat si se indreapta spre fereastra.

Visul e invalmasit, si tot ce-si aminteste e senzatia de strangulare data de propriile alegeri. Degetele tremurande cauta printre foi, indoindu-le fara sa vrea colturile. O revista de desen tehnic, 5 sau 6 coli albe, un set de creioane si o guma se intind peste cele 2 birouri de sub geam. Arunca telefonul langa ea si se aseaza doar pentru a sari de pe scaun doar 2 secunde mai tarziu. Rigla si compas.

Parul incalcit ii gadila spatele lasat pe jumatate gol de bluza alba. Privirea i se rataceste printre numerele de pe creioane. Pagina 19. Il alege pe primul si schiteaza usor fatada unui Arc de Triumf. Dupa 10 minute, desenul isi dezvaluie greselile. La fel si urmatorul.. si al 3-lea.

"Alegeri... La cate oare te condamna descoperirea prea tardiva a unei mari pasiuni? Remuscare, ura, mila, disperare, viciu... Cum ar fi oare sa alegi... din nou?"

La a 4-a incercare, foaia cu desenul perspectivei nu se mai transforma intr-un cocolos de hartie din cos. Maine? Umbre.. Mana inca ii aluneca pe foaie, hasurand fara niciun rost coltul stang. Strange intre degete al 5-lea creion din set.

"Mi-e frica sa ma mai gandesc la alegeri... poate maine... sau poimaine... sau candva, mai tarziu..."

Insomnii

"Si-i revine in minte gandul obsedant ca din hora aceea lipsea un fluture..."

Zeci de scenarii sau amintiri vin unul dupa altul cu o ritmicitate halucinanta. Tramvaile circula deja de mai mult de o ora, si afara o sa se lumineze curand. Pleoapele se inchid din cand in cand, doar pentru a lasa haosul din minte sa urle.

Visuri prea obsesive si prea multa dependenta. Caut rasaritul si-i gasesc imaginea transpusa intr-o atingere, o soapta si-o privire. Masti de sticla si tifon, crapaturi, tipete si surzenie. Mutenie in asteptarea maladiva si lipsa unui cantec.

dileme depresive

"Singura ta proprietate e trecutul"

Nu exista posesiune. Poti doar primi din cand in cand, dar sa ai mereu, sa pastrezi? Cand nici macar eu nu ma am, cum ma poti avea tu?

Sunt lucruri care nu ne apartin. Viitorul, oamenii, siguranta... De ce le mai promitem atunci? Sau suntem intr-atat de orbiti de naivitate, incat nu ne dam seama cat de mult mintim? Nu mai vedem ca incercam sa pariem pe ceva ce nu avem?

cand o piesa dureaza prea mult...

"the winter winds will be much colder..."

Atunci cand, obisnuit cu un rol, renunti la el. Cand rutina zilelor personajului se sterge odata cu ultima replica rostita in mometul caderii cortinei. El a murit.

Si dezbracat si de ultima camasa tesuta din fire de vise simti fiecare pala de vant iernatic, ca un Crivat ce te biciuie si-ti taie pielea, pana atunci ascunsa, in fasii zdretuite si manjie de sange.

Stii ca te-ai jucat prea mult atunci cand cazi iar in dilemele regretate ale adolescentei. Cand uiti iar cine esti si cauti printre zeci de personaje create, propriul tau eu mascat sub vopsele si haine bizare...

Plecata nicaieri

"and the season of the fall begins..."

In parcul pustiu si fara nume. In leaganul ascuns si pe podul prea mic. Acolo am trait o privire prea patrunzatoare si o poveste prea absurda.

Mintea mi-e prea goala de tot. Sunt parca intre 2 lumi: doar parcuri si tu, nici fluturi, nici clepsidre.

As vrea sa fie...

"forever autumn..."

Nu va cunoaste povestea...

Mi-as dori sa pot sculpta in tine propria mea capodopera. Sa-ti conturez fiecare suvita de par, sa-ti pictez fiecare privire, mai tulburatoare decat portretul oricarui actor al gesturilor, sa-ti conturez fiecare nerv, fiecare vena, vizibila prin pielea fina. Sa-ti schitez arhitectura mintii si apoi sa te privesc transand fiecare umbra hasurata prin piramida propriei estetici.

Ai fi si muza, si silueta ei indepartata. Neclintita si nestiutoare de pasiunea stranita, de obsesiile create. Ai fi statuia materializata de gandurile unui nebun, imaginea vazuta de orb in singurul moment in care ar fura eternitatii darul ce lui i-a fost refuzat. Tu nu ti-ai putea cunoaste creatorul.

M-as abandona apoi tie, sa ma iei ca pe propria marioneta si sa incurci sforile jucandu-te cu ea. Sa scrijelesti in mine opera ta, sa-mi dai un nume si sa-nfierezi pe pielea mea propriul simbol al gratiei tale ezoterice. M-as pleca atunci in fata ta, entitate de nisip si apa, si te-as recunoaste ca pe-un zeu. As fi creatia ta, suferinda de psihoza. Mi-ai fi religia in care nu am stiut sa cred.

Surdul si-a imbratisat azi vioara, in clipa in care a auzit acel singur acord...

Eu nu cred in spovedanie. episodul I

Tine intre mainile slabe o carte veche, cu pagini galbene si murdare. Venele albastrui sunt proeminete, poate un rezultat al strangerii prea puternice a copertilor groase si crapate. Degetele osoase sunt intepenite in aceeasi imbratisare a mauscrisului de prea multe ore. Nu le mai simte nici reci, nici amortie. Privirea ii e fixata pe un singur paragraf de text. Refuza cu incapatanare sa o coboare, sau macar sa clipeasca. Riduri de concentrare s-au format in jurul ochilor lui, ajutand astfel barba nerasa de 2 saptamani sa-l imbatraneasca cu peste 5 ani. Parul lung, pana la jumatatea spatelui, e prins intr-o coada incalcita si innegrita de funingine.

Dar ochii, ochii aceia de-un caprui spalacit sunt ceea ce frapeaza. Larg deschisi, neclintiti si mati. Ascund in ei intrebari ce nu a avut curajul sa le rosteasca cu tonul ridicat. In paginile cartii privirea ii descifreaza raspunsuri iluzorii. Nu intelege cum ar putea sa-si ingroape dilemele, alegand credinta naiva.

"Sunt batran, prea batran. Am vazut prea mult, am citit prea mult, am trait prea mult..."

Acum, mai mult ca oricand, isi doreste sa-i revina amnezia cunoscuta cu ani in urma. Poate atunci ar fi capabil sa invete sa creada.

"Dar oare credinta se invata?"

Tresare la intepatura unui tantar ce s-a asezat pe tampla stanga. Subit devine constient de caldura din incapere si de mirosul intepator. Crinii de pe masa au inceput deja sa putrezeasca in apa maloasa. Mici musculite zboara in jurul lor, bucurandu-se de festin.

El ia de jos o foaie mazgalita si o pune in dreptul ultimii pagini citite. Inchide cartea cu zgomot si se duce spre fereastra.

Afara, tacere. Opintindu-se, deschide fereastra cu balamale neunse si geamuri dislocate. I-a invatat deja hiba: apasa, ridica de clanta si trage cu putere spre el. Un scrijelit ascutit si cele 2 lumi se confunda. E la fel de cald si de mort. Nici pisica nu e la locul ei obisnuit, sub castanul de langa scara. Isi simte hainele lipindu-se soiaose de piele, dar de vreo 3 zile nu mai are apa. Decat jumatate de galeata, dosita sub masa, pentru baut.

Iese din casa si incuie cu grija in urma lui. Ce folos oare? Oricum lasase fereastra deschisa. Afara din curte simte fierbinteala iesind din asfalt. Respiratia ii e ingreunata de aerul secetos.

"Candva o sa devin un asmatic. Si un nebun. Uite-ma, deja sufar de ipohondrie."

Catedrala e aproape. Urca treptele nerabdator. Dinauntru se aude un concert de orga, iar raceala dintre peretii de caramida groasa e mai mult decat binevenita. Se aseaza in penultimul rand de scaune, asteptand.

Transpiratia de pe tample i se racise deja, lasad in urma doar dare lipicioase, in mometul in care preotul s-a apropiat de el.

"Parinte, trebuie sa-ti vorbesc..."

Acasa, in padurea inghetata...

Se inalta scojie, cu pereti descarnati, cu bucati de tencuiala cazute. Fire de iedera uscata sunt inca lipite de caramida veche si atarna agatate de ferestre cu rozete murdare si obloane decolorate. Streasinile sunt rupte, si turturi lungi le ascund forma.

Inauntru, la fel. Ciment crapat pe jos, frunze umede si innegrite de zapada si frigul ultimelor luni, usi vechi, de lemn de abanos, umflate de ninsoare si scartaind din cauza ruginii. Lumina ce intra pe ferestre e palida, dar rece, de un gri claustrofob.

In penultima camera de pe partea stanga sta el. E imbracat intr-un fel de sutana neagra si simpla. Parul i se onduleaza pe ceafa si peste spranceana dreapta. Structura osoasa a fetei e una clasica, regala, punctata de mina grava si ochii caprui, ce fixau obsedant o fereastra cu geamul crapat. Mana subtire, cu degete lungi, sta proptita pe masa, langa un buchet de liliac alb. Din cand in cand ia intre degete cate o floare fina si o priveste pierdut.

Un inel micut, cu onyx, sta inca aruncat printre flori. Tabloul de pe perete e acoperit de un cearsaf cenusiu. Doar un colt din rama de argint se mai vede. Un teanc de carti religioase sta intr-un colt, scrisori primite, palimpseste netrimise. O cruce bogat incrustrata atarna pe marginea unui scaun.

E o atmosfera apasatoare, de asteptare. Fulgi de zapada se ingramadeau afara, dansau in fata geamului. Piatra funerara din spatele casei, ce nu pazea nicio materie, nu se mai vedea. Totul era pazit de copaci prea inalti si prea negri. Pojghite de gheata dadeau o stralucire nefireasca peisajului.

Urlete de lup. Soapte de vant, ger si apa inghetata. Ea trebuia sa treaca peste pod in viata ca sacrificiul lui sa nu fi fost in zadar...

sau poate...

Mai stii? Sa visezi adica.. Tu crezi ca mai stii sa visezi?
Nu! Tu ai adoptat o doctrina. Nu esti un agnostic al vietii, ci ai ales un concept. Poate unul diferit de cele oficiale, poate ceea ce religia ar considera o erezie.

Dar tu nu esti Eliade descoperindu-l pe Papini. Accepti idolul si credinta fara intrebari. Le adopti nejustificat de nimic altceva in afara de "joc". Ca o bizara forma de teism inclinata spre om. Doar ca inca negi, nu vezi, pentru ca nu vrei sa vezi...

ezoterica entitate cu veleitati taumaturgice...

Esti doar tu. In scrierile mele, tu esti si el, si ea, si eu.. sunt tu.

Si esti nimic mai mult, sau nimic mai putin decat ceea ce eu vreau sa vad in tine. Nu-ti voi spune cine esti, te voi lasa sa te joci cum vrei cu frazele mele, sa-ti alegi singur cuvintele, sa-ti desenezi singur imaginea.

Nu stiu pe care dintre acei tu din tine ar fi trebuit sa-l inteleg. Nu stiu nici care dintre cei atatia eu din mine ar fi trebuit sa te inteleaga. Sau care eu din mine ar fi trebuit sa fie atunci langa acel tu din tine.

scenariu. episodul 3 (tie iti scriu..)

Anna...

Do you believe in love?

Intelegi de ce te-am rugat sa vii? De ce am vrut sa adorm langa tine?
Am trait numai cu cainii mei, deja ma obisnuisem sa ma uit inapoi la fiecare pas, sa ma opresc la fiecare rasuflare mai adanca, sa aduc mana spre bat la fiecare marait. Le auzeam latratul sinistru si impietram de frica, imi doream sa lesin, sa nu-i mai vad, sa-i uit. Alergau spre mine si in mometul sariturii, imi ridicam brusc capul de pe perna. Plamanii nu mai aveau aer, glasul imi era mut, iar ochii larg deschisi de groaza.

Atunci ma ascundeam in bratele tale, lasadu-mi fruntea umezita de fiori de teama pe gatul tau fragil. Iti simteam degetele pe ceafa si prin par, coborand apoi incet pe spatele meu. Imi sopteai povestea Gudrunei, imi sarutai parul, iar respiratia ta usoara imi infiora pielea. Puteam sa adorm din nou.

Dar nu te iubeam pentru ca ma salvai de ei, pentru ca erai acolo sa ma imbratisezi, sau pentru ca simteam in gesturile tale motivul nelinistii mele. Te iubeam... te iubesc... nemotivat.
Esti iubita mea, pentru ca esti iubita mea. Atat! Mistica, fascinanta, dar inainte de toate, si in urma a totul, iubita mea.

Do you believe in destiny?

Era acelasi peron, aceleasi scaune rosii, asezate spate la spate. Tu asteptai la linia 3, eu la 4. Tu ai desfacut un pachet de tigari, eu le terminasem pe ale mele. Asa ca ti-am oferit la schimb bomboane metolate ce, intamplator, iti placeau. Ai ramas uimita cand ai auzit note din Labyrinth of dreams. Am ramas hipnotizata de Ordo Funebris. Imi doream sa beau un ceai cu tine. Si trenuri erau si 2 ore mai tarziu.

True love may come only once in a thousand lifetimes...

Am incercat, asa ca nu ma uri. Am mintit, am jucat teatru, am fugit. Am cunoscut oameni, am uitat oameni. Doar de tine m-am indragostit in fiecare moment, din nou.. si din nou..
Deci nu-mi spune sa plec - in momentul in care te voi auzi, ma voi indragosti de glasul tau, nu-mi scrie - iti voi iubi cuvintele, nu ma impinge - iti voi cere iar mana sa imi preseze pielea.

When I close my eyes, I see her face, it comforts me..

Esti capodopera mintii mele, cea mai estetica si sacra statuie. Rezonanta unui acord din visul ce mi se dezvaluie sub pleoape.

raspunsul pe care nu vreau sa-l aud (fictiune)

- Crezi in coincidente?
Eu atunci, eu acolo, tu acolo, tu atunci, acolo. Eu asa, tu il felul tau de-atunci. A fost fara scenariu, fara sens. Am ramas cu un zambet tremurat intiparit in coltul buzelor. Fascinatie prin absurd.
Nu vreau sa te cunosc...

- Nu cred in coincidente, cred in intamplari.
Eram atunci. Poate vom mai fi. Mai conteaza? E doar un moment din atatea.
Tu.. nu vrei, sau ti-e frica?

- Tu nu mai stii sa visezi, de aceea, nu vreau.

Alegeri... [Leapsa]

Intrebarea lui Richie m-a prins oarecum intr-un moment bizar, de egoism mental si goliciune sentimentala, dar..

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)

E o lupta care se da in mine. Ca si cum doua personalitati dintr-un singur corp ar incerca sa se ucida reciproc. Sau poate doua vise.
As trai etern pentru a sti. Pentru a afla, a simti, a citi, a cunoaste oameni. Alegerile unui om, ca si el insusi, sunt fascinante. Dar sa fiu muta in mijlocul acelui vis?

Vreau sa scriu, sa invat sa insir cuvinte in care zbieratul sa trezeasca ecouri, in care soapta sa fie auzita, in care imaginea pictata din litere sa te infioare, sa te faca sa tremuri, sa o simti pe pleoape, sub pleoape, pe buze, pe obraji. Vreau sa auzi ce aud eu, sa vezi ce vad eu, sa intri in lumea mea, eternizata pe hartie, si sa te lasi hipnotizat, macar pentru o clipa.

Orice as alege, tot o egoista as ramane. Dar eu.. nu-mi pot ingropa cuvintele. Nu sunt tot ce am, dar sunt tot ce pot oferi, alaturi de un ceai niciodata prea mult indulcit.

Eu imi doresc o capodopera. Cuvintele pot fi gravate si in om.

Ma intreb, voi, Liz, Corina si Andrei, ce alegeti?

mi-e dor de mare

Tu stii sa asculti linistea?
Langa apa neagra si linistita. Dansand printre felinarele ce aruncau o lumina portocalie. Pasind pe asfaltul denivelat, umed si acoperit inca cu frunze.Se contureaza doua siluete ce asculta linistea.

Si daca e furtuna in ea, calmul o acopera. Si daca e calm, nu-l inteleg. E gol acum si am nevoie de mare sa ma umple, sa ma inunde, sa ma acopere cu umed si sare. Vreau sa simt nisipul intre degete si miros de alge si scoici. Sa ma dau un pas in spate cand, dimineata, apa rece ma atinge, si apoi sa ma arunc in ea, sa las valurile sa vina peste mine si sa tremur.

Marea e frumoasa iarna. E intangibila, e o fantezie. E visul de care m-am indragostit.

buchetul de liliac alb...

Sunt o criminala. Omor! Nu fara greutate, nu fara regrete, dar omor. Omor sentimente, amintiri si oameni. Mai ales oameni. Ii omor in mine. Merg la inmormantarile lor, fara flori si fara scrisori de ramas bun. Pentru ca inclusiv sentimental sufar de un snobism acut si o mandrie irationala. Doar dupa un timp, cand recitesc scrisori netrimise, imi amintesc ca prin ceata. Si atunci poate ma intorc si las peste buruieni un buchet de liliac. 

  (si titlul nu e ca sa-l intelegeti.. nu acum. Bega e linista noaptea, ma duc s-o vizitez)

later edit: (dupa ascultarea unei simfonii a tacerii langa apa, dupa un ceai si un "wish you were here" in Manufactura, live la chitara)

Atata moarte si resuscitare ma va duce la nebunie candva. Ma intreb uneori cand mint si cand nu.. Pentru ca de fapt, nu voi omori, si nici nu voi uita. Pentru ca nu vreau sa mai neg si sa mai ascund de mine.

Candva ma voi obisnui cu istoria, si atunci o sa iti aduc buchete de liliac alb si zambind, iti voi multumi. Nu voi aseza azi nicio piatra funerara, si nu voi mai face nicio promisiune care sa dureze inca 2 ani..

scenariu. episodul 2 (in trecut, noi...)

Inca vad in fata mea cum...

Mai eram doar noi doua pe strazi. In mijlocul strazii mai exact. Si radeam. Fara rost, fara sens, fara motiv. Radeam pentru ca vroiam sa radem si sa traim zambete. Pentru o clipa am uitat clepsidrele. Am uitat parca si fluturii. Tu erai atunci o zbatere de aripi ce molatec imi mangaia parul si ma ascundea de praful timpului cu al sau val firav de vise.

Si am iubit atunci rasul tau de copil. Si modul in care dansai in jurul meu, si cum te-ai impiedicat la urcarea in tramvai. Si inocenta ta imi ameninta sufletul, ma urcai prea sus langa tine, si apoi, printr-o singura privire naiva, ma aruncai la pamant, ma striveai de asfalt.

Si apoi, n-ai mai fost.

Anna.

In urma se ridica usor fumul de la tigara lasata sa cada in mijlocul trotuarului. A fost prima intalnire.

Ei...

Mi-ai taiat rasuflarea din momentul in care am intrat pe usa. Am ramas in prag, nemiscata, privindu-te fix. [...]

Te-am atins pentru prima data cu degetele umede si tremurande. Le-am lasat sa danseze pe tine, sa-ti descopere raceala, sa te incalzeasca. Mainile imi alunecau conturandu-ti curbele, luandu-le forma. Te simteam cum vibrezi la atingerea fiecarui nerv.
Mi-am desfacut degetele peste gatul tau subtire si elegant si te-am apropiat de mine. Buzele mi te-au atins si un fior ciudat m-a strabatut. Erai fina si neteda sub rasuflarea mea sacadata. Te-am ascuns intr-o imbratisare dominata de posesiune.

Iubito, esti si ramai a mea!

ganduri despre om - ep 1

Omul e o scoica goala. O carcasa ce poate aduna in ea totul. Capabil de sentimente, dar un ignorant pana in momentul initierii. Omul se creaza din idei si concepte. E un rezultat a tot ce vede, aude, atinge, traieste. Ordinea in care le va face ii va afecta intotdeauna modul de perceptie a urmatoarelor actiuni, deci modul in care va evolua in continuare. Acela e singurul actor extern, destinul... creatorul limitelor fiecaruia.

Cimitirul la crepuscul

Aceasi strada pietruita ca si ieri. Acelasi trotuar denivelat. Acelasi sentiment de asteptare, de dorinta. De data asta trec pe langa Ea, care sta ca o fantoma in noaptea albastra.

Ma apropii de cimitir. Poarta e aproape inchisa. Trag de zavor si imi porptesc umarul in ea. Se deschide cu un scartait scurt si se loveste de gard. Tocurile mele se aud pe trotuar. In fata vad vechea Biserica, la dreapta Capela Mortuala si cruci. Multe cruci, peste tot.

Dintre morminte apare un caine mare, cafeniu cu galbui. Tresar! Mi-e frica. Mereu mi-a fost frica de caini, sunt parca desprinsi din cosmarurile mele. Il simt mergand in spatele meu, parca urmarindu-ma oriunde m-as duce. Si ma uit inapoi mereu, la fiecare zgomot.

Printre cruci si morminte incerc sa simt ceva, dar e gol. Inca gol. Sunt doar reci si statice monumente ale omului. Ascund povesti, ascund vieti si trairi, dar cine le poate intrezari?
Simt cum ma infund in pamantul umed, aud fasaitul paltonului ce atinge garduri si ziduri de ciment. Ma opresc in apropierea primului zid, incercand sa inteleg de unde se aude muzica sinistra. Lanturi si vant. Pare undeva in fata, in cimitirul vechi. Merg inainte, iar acum se aude undeva in spate, prea departe.

De-a lungul cararii vad candele inca aprinse, aruncand o lumina rosie asupra pietrelor funerare, cioplite in marmura alba. Cainele e inca in spatele meu.. sau in lateral undeva.. Urcat pe mormantul de langa mine. Cimitirul e mai mare decat imi aminteam. Pana departe vad rasarind din pamant case vesnice. Undeva sunt 3 morminte vechi, sapate clasic in pamant, fara ciment, fara marmura, strajuite doar de 2 cruci vechi si un pic aplecate, de lemn.

Tresar speriata la un marait bizar. Cainele e inca in spatele meu, dar stiu ca nu a fost el. S-or inmulti oare cosmarurile mele? El inca merge acolo, la 3 metrii departare, oprindu-se in fiecare moment in care intorc capul inapoi, si schimband cararea. Nu latra, nu urla. Doar merge in urma mea, ca un vis urat, infricosator, si totusi.. Nu sunt singura. Desi, in tot ast cimitir,cel mai frica imi e de fiinta vie care paseste alaturea de mine. E propriul cosmar care ma urmareste, si totusi...

Deja am inghetat, abia imi mai simt degetele. Pungi de plastic, lanturi si clopotei nasc melodia purtata de vant. Si totusi e liniste. Un gard neingrijit se intinde in stanga mea. Ma apropii si, printre nuiele si fisuri in zid incerc sa intrezaresc ceva. Niciun bec, nicio lumanare. Doar cateva morminte razlete. Pamantul desacralizat al cimitirului se intind in fata ochilor mei, aratandu-mi parca fiecare sinucigas ce a decis sa renunte la darul acelui Zeu renegat.

Aud vantul cum se strecoara printre frunzele salciei si as vrea sa-i inteleg cantul.
Imi aprind o tigare si trag adanc in piept fumul mentolat. Fumul se disperseaza repede in atmosfera, scrumul nu se vede cand cade. E inca in spatele meu, ii simt pasii pe asfalt. Merg iar prin iarba, printre garduri si morminte, ma impiedic. Undeva in fata se aud caini latand. Altii. Alte cosmaruri. Fobia isi intinde ghearele asupra mea, imi incetineste miscarile. Inca nu vad crucea pe care-o caut.

Cotesc brusc spre partea din spate a cimitirului. Sut aproape pierduta printre cruci numerotate gresit si randuri ridicol aranjate. In lumina unui felinar ochii lui rotunzi capata o culoare ciudata. Pare sa se sperie de mine, de fiecare data cand imi arunc privirea inapoi.
Te temi de frica?
Ma intorc spre cararea principala, inca intrigata de gardul ce-i desparte pe cei "pacatosi" de tot restul. As vrea sa intru, sa le ating crucile, sa le simt raceala.

Alt marait se aude undeva, si nu, nu e nici acum cainele meu. Grabesc pasul, pana ajung langa gard. Ma opresc si privesc intrebator salcia. Vantul ingetat si-a sporit putearea suflului.
"Ce zici? Vreau sa inteleg ce zici! Te tot ascult si ma pierd in soaptele tale. Mi-a zis sa te ascult... Asa ca, lasa-ma sa aud ce zici"... Vajait in urechi, cuvinte neintelese in mintea mea si frig. Prea mult frig. Si dor, mult prea mult dor si regret.

S-a intors cu mine. Fara niciun latrat si fara niciun marait. Fara nicio impotrivire. Doar o urmarire fara sens. Ma simt ca si cum propria mea frica m-ar feri de ceva mai rau. Ca si cum propria teroare m-ar fugari spre iesirea din labirint, departandu-ma de usile ce ascund monstrii. Salvandu-ma de ce? Si pentru ce? ...cine esti?

Ma indrept spre iesirea principala. El s-a oprit langa Capela si ma priveste cum ma apropii de poarta. Se urca pe trepte si asteapta. Ies, si in urma mea trag fierul rece... Ma intorc in oras.

infinitul nu ar trebui sa aiba un sfarsit...

Poate de data asta Coloana Infinitului chiar va fi fara sfarsit cand o voi privi...

E departe.. si e tacuta. Strada pietruita inca se desfasoara in jurul meu, cerandu-mi atentie la fiecare pas. La stanga, Biserica aflata in renovare pare o silueta lugubra, abia intrezarita in ceata.
Se aude un tren ce pleaca din gara. Unde s-o duce? Mie mi-e dor de trenul in care petreceam cate 9 ore pe drum. Pasesc printre bucatile de stanca, peste sine si ajung pe Eroilor. Prima casa are o lunga istorie, acum acoperita de ignoranta noilor locatari si de iedera ce inca se catara e ziduri.

Merg mai departe pe strada acum asfaltata, si o vad. Se inalta in mijlocul parcului si se pierde in ceata. Nu-i pot distinge ultimul element. Traversez si ma apropii nerabdatoare. Urc scarile aproape fugind, printre toate pietricelele ce sar in urma pasilor mei. E luminata doar la baza, asa ca varful inca se pierde in noapte si ceata.

Fac primul pas pe iarba si simt ca ma scufund incet. Zapada topita a lasat in urma pamantul umed si moale. Cu fiecare pas, zambetul schitat pe fata se micsoreaza. Nelinistea imi ocupa mintea si un fior imi traverseza corpul. Mi-e frica sa ma apropii de Ea.

E mare, n-o pot imbratisa. Rece si dura. In urma atingerii nu raman decat cu o senzatie de raceala pe degete si plans de fum. Privesc in sus, si inca nu-i vad sfarsitul.. fie din cauza cetii, fie a intunericului. Pentru ca n-am invatat inca sa o percep ca infinita...

Poate candva voi simti din nou mai mult decat doar respect pentru estetica si legenda ei. Poate candva o voi vedea infinita. Atunci cand voi invata sa cred cu adevarat...

Candva Coloana va fi din nou ce mi-a fost cu ani in urma. Mai mult decat doar scena creatiei literare din mintea mea...