infinitul nu ar trebui sa aiba un sfarsit...

Poate de data asta Coloana Infinitului chiar va fi fara sfarsit cand o voi privi...

E departe.. si e tacuta. Strada pietruita inca se desfasoara in jurul meu, cerandu-mi atentie la fiecare pas. La stanga, Biserica aflata in renovare pare o silueta lugubra, abia intrezarita in ceata.
Se aude un tren ce pleaca din gara. Unde s-o duce? Mie mi-e dor de trenul in care petreceam cate 9 ore pe drum. Pasesc printre bucatile de stanca, peste sine si ajung pe Eroilor. Prima casa are o lunga istorie, acum acoperita de ignoranta noilor locatari si de iedera ce inca se catara e ziduri.

Merg mai departe pe strada acum asfaltata, si o vad. Se inalta in mijlocul parcului si se pierde in ceata. Nu-i pot distinge ultimul element. Traversez si ma apropii nerabdatoare. Urc scarile aproape fugind, printre toate pietricelele ce sar in urma pasilor mei. E luminata doar la baza, asa ca varful inca se pierde in noapte si ceata.

Fac primul pas pe iarba si simt ca ma scufund incet. Zapada topita a lasat in urma pamantul umed si moale. Cu fiecare pas, zambetul schitat pe fata se micsoreaza. Nelinistea imi ocupa mintea si un fior imi traverseza corpul. Mi-e frica sa ma apropii de Ea.

E mare, n-o pot imbratisa. Rece si dura. In urma atingerii nu raman decat cu o senzatie de raceala pe degete si plans de fum. Privesc in sus, si inca nu-i vad sfarsitul.. fie din cauza cetii, fie a intunericului. Pentru ca n-am invatat inca sa o percep ca infinita...

Poate candva voi simti din nou mai mult decat doar respect pentru estetica si legenda ei. Poate candva o voi vedea infinita. Atunci cand voi invata sa cred cu adevarat...

Candva Coloana va fi din nou ce mi-a fost cu ani in urma. Mai mult decat doar scena creatiei literare din mintea mea...