cuvinte..

Mi-e frica sa rostesc cuvintele. Mi-e frica sa nu para goale, sau sa intelegi mai putin decat simt.Sa nu fie banale. As vrea sa fie nevoie sa sacrifici ceva la care tii, de fiecare data cand deschizi gura sa-i spui...

Sa pierzi, sa te doara, dar sa nu schimbi asta. Altfel, nu mai stii sa apreciezi cuvintele, uiti sa le mai simti. Ajung sa faca parte din viata ta, la fel ca banalele reclame de pe garduri. Daca acum ni s-ar pecetlui buzele am afla poate sa le iubim iar, si sa le regretam.

Eu nu sunt in stare sa rostesc cuvinte desi cred, cred nemasurat in ele.

Alegeri... [Leapsa]

Intrebarea lui Richie m-a prins oarecum intr-un moment bizar, de egoism mental si goliciune sentimentala, dar..

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)

E o lupta care se da in mine. Ca si cum doua personalitati dintr-un singur corp ar incerca sa se ucida reciproc. Sau poate doua vise.
As trai etern pentru a sti. Pentru a afla, a simti, a citi, a cunoaste oameni. Alegerile unui om, ca si el insusi, sunt fascinante. Dar sa fiu muta in mijlocul acelui vis?

Vreau sa scriu, sa invat sa insir cuvinte in care zbieratul sa trezeasca ecouri, in care soapta sa fie auzita, in care imaginea pictata din litere sa te infioare, sa te faca sa tremuri, sa o simti pe pleoape, sub pleoape, pe buze, pe obraji. Vreau sa auzi ce aud eu, sa vezi ce vad eu, sa intri in lumea mea, eternizata pe hartie, si sa te lasi hipnotizat, macar pentru o clipa.

Orice as alege, tot o egoista as ramane. Dar eu.. nu-mi pot ingropa cuvintele. Nu sunt tot ce am, dar sunt tot ce pot oferi, alaturi de un ceai niciodata prea mult indulcit.

Eu imi doresc o capodopera. Cuvintele pot fi gravate si in om.

Ma intreb, voi, Liz, Corina si Andrei, ce alegeti?

nimic...

Contururile lunii la primul patrar sunt galbene si ea pare atat de aproape in noaptea asta. Se vad iar fluturii dansand in jurul unui lampadar, luminati de cate o raza rece de lumina. Mai fulgera uneori, se mai aude cate un tunet, vantul si-a terminat de cantat povestea. Doar la una dintre ferestrele penitenciarului de alaturi mai e lumina. Se aud urlete de caini si un ras indepartat. Se aude miscarea apei ce cade peste iarba si se aude zgomot infundat de pasi. E noapte, tarziu, si iar stau de veghe la fereastra. E noapte tarziu si refuz sa adorm. E noapte iar, si refuz sa cedez posesiunea unui vis. Innebunitor e jocul fluturilor. Se invalmasesc intr-o ordine ilogica, la fel ca franturile de vise ce se impletesc uneori, in momentele de agonie, cu pasaje ale realitatii. Dar se pierd in umbra ca un abur care se disperseaza, lasand in urma doar un gol negru si tacut. Lasand in urma nimic... sau poate doar o alta amintire a unei singuratati... poate efemere..

[...] Pagini pe jumatate acoperite de siruri de cuvinte relaxate si ilogice incercand sa surprinda o veche amintire, un sentiment, un cantec. Cuvinte ce par inca goale, uscate de seva ce sa viata unui paragraf. Misticul lor se evapora in momentul eternizarii pe pergament. Cuvinte ce vor alcatuirea unei scrisori ce nu va fi niciodata trimisa. O scrisoare ce nu-i va permite nicicand destinatarului sa incerce a-i descifra slovele inteligibile.