Razboi

Scartait de tabla indoita si vant cald. Cerul e aproape negru si luna se vede la inaltimea ochilor. E mare si galbena, acoperita in totalitate de fasii orizontale de nori. Lumina ei e difuza, amintind de imaginile apocaliptice din Mordor. E liniste. Prea liniste. Nici masini, nici oameni. Din cand in cand se aude cate un latrat atat de departe incat ai putea crede ca e in cealalata parte a orasului.

Gandurile nu imi sunt clare. Nu stiu daca sunt fericita sau nu. Nu, nu vreau sa plec de langa fereastra. Imi place sa simt vantul in fata si sa scot capul cat mai in afara. Momente de care mi-e dor, momente de care mi-e frica, viitor fara noima, asteptari si nesiguranta. Frica si batai prea rapide in piept.

Luna e mai jos, portocalie si traversata de dungi ce nu stiu daca sunt tot nori sau doar sarmele de la stalpii telegrafici. Mi-e dor de plopii ce erau cu 15 ani in urma aici. Nicio fereastra de la blocurile sau casele din jur nu e luminata. Si totusi, uneori cand ma uit spre penitenciar mi se pare ca vad cu coada ochiului o fereastra mare, cu lumina aprinsa si o silueta ce se plimba inauntru.

Ma astept ca in fiecare secunda sa se vada o umbra care paseste afara din intuneric. Observata continuu, chiar si cu camerele de supraveghere stinse. Imi vin in minte camere capitonate si zambete stranii.

Orasul nu e parasit. Nici adormit. Il simt ca si cum se pregateste de razboi. Ei asteapta la intrare ca frica sa-si faca efectul. Doza e letala si vaccinul obligatoriu. Nimeni nu face nicio miscare, si deja le vad fantomele. Astept una ce se apropie prin spatele meu, dar parca refuza sa ma atinga.

Luna a disparut. Tabla se loveste mai departe si scartaie ingrozitor. Zgomote simple, normale, ce refuz parca sa le aud in timpul zilei capata proportii supradimensionale. Doze? Iar imi vine in minte cuvantul, sub puterea unui alt context.

Orasul va fi sub asalt in aceasta diminieata. In fiecare seara cate unul dintre privitori isi face planul si dimineata se infiltreaza. Nici nu simtim cand am devenit ai lor.

"Eu traiesc din supradoze.."

si acum...

Dorm. Nici nu-mi pot aminti de cand. Realitati sortate pe sertare in biblioteci publice. Vise dosariate si o carte nescrisa. Praf. Prea mult praf. Acces interzis si chei uitate undeva, sub vreun covor.

"Nu stiu daca doare..."

Din cand in cand linia se fractureaza si, la intervale regulate se aude cate-un bipait. Tuburi subtiri ii continua venele si fata ii e acoperita de o masca. Coma tinea deja de 2 ani si 3 luni.

Lumina prea puternica trecea prin perdele si tinea ritmul firelor de praf. Doua asistente stateau langa usa, discutand ultimele mondenitati, oamenii de afara alergau pe trotuar spre serviciu, sau acasa. Masini multe, huruit si zgomot.

Gandurile lor ii asaltau mintea, intrebari patetice, raspunsuri superficiale. Actiuni grabite si probleme cotidiene.. Dorinte absurde si niciun vis. Nicio utopie naiva si subiectiva. Doar realitatile dure ale unei societati pragmatice...

"Oameni vii cu suflet stins..."

fila III

Insomniile se transforma intr-o senzatie de rau acut. Aceeasi cu cea ramasa in urma trenului. Cand inchizi ochii si simti ca trec ore, si ii deschizi doar ca sa vezi ca au fost doar 3 minute.

Toate povestile au fost sterse de trairea realitatii, si eu nu stiu sa impartasesc frumusetea din ea. Cu egoism, o pastrez pentru mine, fiecare cuvant, gand sau vis.

si ieri... pierdut in nicaieri

O melodie cu iz de mare si nisip. Cu amintiri din acorduri de chitara si zgomot de valuri. Un rasarit rosu si rece. Respir sarat, il gust, il simt pe piele, in par. Degete ingropate in nisip, cautand bucati de scoica, si apoi tot nisipul acela lipit de piele si imprastiat de vant. Un val il uda si aduce alge moi si firave.

Inainte schimbai noaptea in zi...

fila II

Incipit Vita Nova?

Cat adevar poti gasi in cateva acorduri? Intr-o amintire falsa? Cateva secunde in care mi-am amintit si am inteles.. putin din ce n-ar trebui sa fi uitat.

Renuntarea la un vis, la un gand, la o obsesie. Si cu asta au inceput alte carti, alte dorinte, alte acorduri, alte desene. Inceputul s-a scris peste acel sfarsit, cerneala s-a amestecat si cuvintele au devenit neinteligibile.

Atunci vedeam cartea careia ii lipsea ultimul capitol, si pe care o citeam din nou si din nou, ca ascultand o simfonie careia ii lipsea partitura de final, incercand sa aflu notele lipsa. Candva am inceput sa citesc alta carte si am ferecat coperta peste cealalta. Am aruncat-o undeva, sa n-o mai vad, sa n-o mai citesc.

Si totusi atat de putin a fost indeajuns sa mi-o aduca iar in brate. Si rasfoind-o am citit cateva cuvinte. Si-as citi-o din nou.. si din nou daca asta n-ar insemna sa o ard pe cea de acum.

Si de ce mi-e cel mai frica e ca poate la un moment dat, acum, maine sau peste 5 ani, tot o voi arde. Filele vechi au radacini ce mi-au cuprins fiece particica din interior.

Melodia s-a terminat si nu mai inteleg... Si mi-e frica s-o iau de la inceput..

Nu-mi mai pot aminti cand m-am uitat in proprii ochi din oglinda. Asta dupa ani intregi cand fixam imaginea obsesiv, zi de zi.

As vrea sa nu, dar realizez ca am ales deja..

fila I

Care abandon? In ce? Arta e departe si muza nu exista. Prezentul se dilata si eu uit sa mai scriu; imi traiesc ziua in asteptare, cu zambet si nervozitate pana la primul semn. Am nevoie de cuvinte si de dileme. Am nevoie de coloane si de statui si de mutenia lor. Vreau sa aud propriile soapte ce mai au putin si mor sufocate de ignoranta tipatului vulgar, nici el bagat in seama.

Nu poti sa si creezi, sa si traiesti. Si eu acum traiesc. Dar ma intreb, cum aleg?

16 sau 17...

Versuri ce de prea mult nu le-am mai ascultat. Desene in carbune si scrisori inca netrimise. Ultimul tren de azi si ultimul tramvai spre casa. Liliacul se usuca deja si Bega e intunecata.

Ceva a adormit in mine si de fiecare data cand incerc sa ma apropii de patul unde ea a lesinat ma lovesc de sticla si gheata. E somnul din care prea rar ma mai trezesc. Prea abrupt si cu un soc prea mare, dar prea scurt. Urmeaza doar cateva minute de o haotica luciditate si apoi ca indus de-un pumn de somnifere, urmeaza visul. Amnezie.

Vreau o palma, o ciupitura, vreau sa se termine coma si vreau inc-o criza de identitate.

Insomnii

"Si-i revine in minte gandul obsedant ca din hora aceea lipsea un fluture..."

Zeci de scenarii sau amintiri vin unul dupa altul cu o ritmicitate halucinanta. Tramvaile circula deja de mai mult de o ora, si afara o sa se lumineze curand. Pleoapele se inchid din cand in cand, doar pentru a lasa haosul din minte sa urle.

Visuri prea obsesive si prea multa dependenta. Caut rasaritul si-i gasesc imaginea transpusa intr-o atingere, o soapta si-o privire. Masti de sticla si tifon, crapaturi, tipete si surzenie. Mutenie in asteptarea maladiva si lipsa unui cantec.

dileme depresive

"Singura ta proprietate e trecutul"

Nu exista posesiune. Poti doar primi din cand in cand, dar sa ai mereu, sa pastrezi? Cand nici macar eu nu ma am, cum ma poti avea tu?

Sunt lucruri care nu ne apartin. Viitorul, oamenii, siguranta... De ce le mai promitem atunci? Sau suntem intr-atat de orbiti de naivitate, incat nu ne dam seama cat de mult mintim? Nu mai vedem ca incercam sa pariem pe ceva ce nu avem?

cand o piesa dureaza prea mult...

"the winter winds will be much colder..."

Atunci cand, obisnuit cu un rol, renunti la el. Cand rutina zilelor personajului se sterge odata cu ultima replica rostita in mometul caderii cortinei. El a murit.

Si dezbracat si de ultima camasa tesuta din fire de vise simti fiecare pala de vant iernatic, ca un Crivat ce te biciuie si-ti taie pielea, pana atunci ascunsa, in fasii zdretuite si manjie de sange.

Stii ca te-ai jucat prea mult atunci cand cazi iar in dilemele regretate ale adolescentei. Cand uiti iar cine esti si cauti printre zeci de personaje create, propriul tau eu mascat sub vopsele si haine bizare...

sau poate...

Mai stii? Sa visezi adica.. Tu crezi ca mai stii sa visezi?
Nu! Tu ai adoptat o doctrina. Nu esti un agnostic al vietii, ci ai ales un concept. Poate unul diferit de cele oficiale, poate ceea ce religia ar considera o erezie.

Dar tu nu esti Eliade descoperindu-l pe Papini. Accepti idolul si credinta fara intrebari. Le adopti nejustificat de nimic altceva in afara de "joc". Ca o bizara forma de teism inclinata spre om. Doar ca inca negi, nu vezi, pentru ca nu vrei sa vezi...

ezoterica entitate cu veleitati taumaturgice...

Esti doar tu. In scrierile mele, tu esti si el, si ea, si eu.. sunt tu.

Si esti nimic mai mult, sau nimic mai putin decat ceea ce eu vreau sa vad in tine. Nu-ti voi spune cine esti, te voi lasa sa te joci cum vrei cu frazele mele, sa-ti alegi singur cuvintele, sa-ti desenezi singur imaginea.

Nu stiu pe care dintre acei tu din tine ar fi trebuit sa-l inteleg. Nu stiu nici care dintre cei atatia eu din mine ar fi trebuit sa te inteleaga. Sau care eu din mine ar fi trebuit sa fie atunci langa acel tu din tine.

ganduri despre om - ep 1

Omul e o scoica goala. O carcasa ce poate aduna in ea totul. Capabil de sentimente, dar un ignorant pana in momentul initierii. Omul se creaza din idei si concepte. E un rezultat a tot ce vede, aude, atinge, traieste. Ordinea in care le va face ii va afecta intotdeauna modul de perceptie a urmatoarelor actiuni, deci modul in care va evolua in continuare. Acela e singurul actor extern, destinul... creatorul limitelor fiecaruia.

Cimitirul la crepuscul

Aceasi strada pietruita ca si ieri. Acelasi trotuar denivelat. Acelasi sentiment de asteptare, de dorinta. De data asta trec pe langa Ea, care sta ca o fantoma in noaptea albastra.

Ma apropii de cimitir. Poarta e aproape inchisa. Trag de zavor si imi porptesc umarul in ea. Se deschide cu un scartait scurt si se loveste de gard. Tocurile mele se aud pe trotuar. In fata vad vechea Biserica, la dreapta Capela Mortuala si cruci. Multe cruci, peste tot.

Dintre morminte apare un caine mare, cafeniu cu galbui. Tresar! Mi-e frica. Mereu mi-a fost frica de caini, sunt parca desprinsi din cosmarurile mele. Il simt mergand in spatele meu, parca urmarindu-ma oriunde m-as duce. Si ma uit inapoi mereu, la fiecare zgomot.

Printre cruci si morminte incerc sa simt ceva, dar e gol. Inca gol. Sunt doar reci si statice monumente ale omului. Ascund povesti, ascund vieti si trairi, dar cine le poate intrezari?
Simt cum ma infund in pamantul umed, aud fasaitul paltonului ce atinge garduri si ziduri de ciment. Ma opresc in apropierea primului zid, incercand sa inteleg de unde se aude muzica sinistra. Lanturi si vant. Pare undeva in fata, in cimitirul vechi. Merg inainte, iar acum se aude undeva in spate, prea departe.

De-a lungul cararii vad candele inca aprinse, aruncand o lumina rosie asupra pietrelor funerare, cioplite in marmura alba. Cainele e inca in spatele meu.. sau in lateral undeva.. Urcat pe mormantul de langa mine. Cimitirul e mai mare decat imi aminteam. Pana departe vad rasarind din pamant case vesnice. Undeva sunt 3 morminte vechi, sapate clasic in pamant, fara ciment, fara marmura, strajuite doar de 2 cruci vechi si un pic aplecate, de lemn.

Tresar speriata la un marait bizar. Cainele e inca in spatele meu, dar stiu ca nu a fost el. S-or inmulti oare cosmarurile mele? El inca merge acolo, la 3 metrii departare, oprindu-se in fiecare moment in care intorc capul inapoi, si schimband cararea. Nu latra, nu urla. Doar merge in urma mea, ca un vis urat, infricosator, si totusi.. Nu sunt singura. Desi, in tot ast cimitir,cel mai frica imi e de fiinta vie care paseste alaturea de mine. E propriul cosmar care ma urmareste, si totusi...

Deja am inghetat, abia imi mai simt degetele. Pungi de plastic, lanturi si clopotei nasc melodia purtata de vant. Si totusi e liniste. Un gard neingrijit se intinde in stanga mea. Ma apropii si, printre nuiele si fisuri in zid incerc sa intrezaresc ceva. Niciun bec, nicio lumanare. Doar cateva morminte razlete. Pamantul desacralizat al cimitirului se intind in fata ochilor mei, aratandu-mi parca fiecare sinucigas ce a decis sa renunte la darul acelui Zeu renegat.

Aud vantul cum se strecoara printre frunzele salciei si as vrea sa-i inteleg cantul.
Imi aprind o tigare si trag adanc in piept fumul mentolat. Fumul se disperseaza repede in atmosfera, scrumul nu se vede cand cade. E inca in spatele meu, ii simt pasii pe asfalt. Merg iar prin iarba, printre garduri si morminte, ma impiedic. Undeva in fata se aud caini latand. Altii. Alte cosmaruri. Fobia isi intinde ghearele asupra mea, imi incetineste miscarile. Inca nu vad crucea pe care-o caut.

Cotesc brusc spre partea din spate a cimitirului. Sut aproape pierduta printre cruci numerotate gresit si randuri ridicol aranjate. In lumina unui felinar ochii lui rotunzi capata o culoare ciudata. Pare sa se sperie de mine, de fiecare data cand imi arunc privirea inapoi.
Te temi de frica?
Ma intorc spre cararea principala, inca intrigata de gardul ce-i desparte pe cei "pacatosi" de tot restul. As vrea sa intru, sa le ating crucile, sa le simt raceala.

Alt marait se aude undeva, si nu, nu e nici acum cainele meu. Grabesc pasul, pana ajung langa gard. Ma opresc si privesc intrebator salcia. Vantul ingetat si-a sporit putearea suflului.
"Ce zici? Vreau sa inteleg ce zici! Te tot ascult si ma pierd in soaptele tale. Mi-a zis sa te ascult... Asa ca, lasa-ma sa aud ce zici"... Vajait in urechi, cuvinte neintelese in mintea mea si frig. Prea mult frig. Si dor, mult prea mult dor si regret.

S-a intors cu mine. Fara niciun latrat si fara niciun marait. Fara nicio impotrivire. Doar o urmarire fara sens. Ma simt ca si cum propria mea frica m-ar feri de ceva mai rau. Ca si cum propria teroare m-ar fugari spre iesirea din labirint, departandu-ma de usile ce ascund monstrii. Salvandu-ma de ce? Si pentru ce? ...cine esti?

Ma indrept spre iesirea principala. El s-a oprit langa Capela si ma priveste cum ma apropii de poarta. Se urca pe trepte si asteapta. Ies, si in urma mea trag fierul rece... Ma intorc in oras.

de ce... ce?

pentru ca am in fata 2 cani de ceai pline
pentru ca in una din ele ceaiul se va raci si va ramane nebaut
pentru ca vreau sa-mi citeasca cineva "Gudrun"
pentru ca nu exista acea persoana
pentru ca am scris o scrisoare
pentru ca nu am trimis-o si nu o voi trimite
pentru ca ascult de 2 ore aceeasi melodie
pentru ca inca imi doresc sa mai ninga
pentru ca e greu sa si plangi uneori
pentru ca imi doresc sa joc teatru si n-am un scenariu
pentru ca o sa adorm curand, si iar o sa am cosmaruri
pentru ca si noaptea trecuta am visat caini si m-am trezit ingrozita
pentru ca va fi luna plina a II-a oara in acest decembrie
pentru ca mi-am amintit asta
pentru ca scriu tampenii
pentru ca si cred aceste tampenii
pentru ca printr-un singur gest am aratat cat de egoista sunt
pentru ca imi pare rau ca a existat acel gest
pentru ca azi asta am baut prea mult
pentru ca inca sunt lucruri si oameni care conteaza
pentru ca inca am principii pe care nu le voi distruge
pentru ca in curand voi pleca iar
pentru ca am stiut ca nu erai al meu
pentru ca nu am fost a ta, ci a visatorului care imi zambise
pentru ca vreau sa spun atat de multe
pentru ca nu gasesc nici cuvintele, nici puterea sa vorbesc
pentru ca vreau sa-mi zici "noapte buna" in seara asta, inainte sa ma intalnesc cu cainii mei...

...pentru ca am ascultat "Falling Slowly"...

Inca mai simt urme de dungi rosii, ce nu mai sunt vizibile. Inca mai am cicatricea de pe mana, o promisiune facuta, o melodie si o figura in minte, inca simt aroma unui ceai in nari...
Inca simt primii fulgi de zapada de anul asta cum cad peste mine. Inca ii simt pe cei de acum aproape 5 ani. Inca vreau sa vad Anastasia in fiecare an, sa inot noaptea in mare, sa adorm in bratele tale.

Dar va veni o vreme cand urmele se vor duce, cand promisiunea se va uita, cand nu voi mai asculta acea melodie, nu voi mai bea acel ceai. O vreme cand zapada va fi doar.. zapada, cand nu-mi voi aminti de Anastasia, cand nu voi mai intra noaptea in mare, cand voi adormi singura, fara sa-ti mai soptesc nimic, si fara sa mai realizez de ce mi-e dor...

Doar cicatricea de pe mana va ramane... aceea pe care inca n-ai simtit-o...

"Vine o vreme... cand ploua rece."

ora 4:23 - aburi de realitate

Tu minti. Si minti mult. Si minti mult si prost.

Minciuna e o adevarata opera de arta. E un scenariu pe care il compui si-l inveti pana la cel mai mic detaliu. Uneori uiti replici, sau partenerii de scena le modifica pe cele stiute, asa ca improvizezi. Dar tot te intorci la scenariul initial si incerci sa transformi piesa intr-o capodopera. O capodopera a ta, nu a haosului!

Si atunci cand ajungi sa crezi fiecare minciuna, abia atunci, eu, spectator naiv al interpretarii tale, voi intelege dilemele personajului pe care tu il schitezi.

"Artistii folosesc minciuni pentru a spune adevarul"

Eu nu mi-am creat propria piesa.. Dar am indraznit sa improvizez in realitate. Si realitatea mi-a dat o palma. Am pierdut in fata propriei tentatii de a juca teatru. Nu stiam ca acel cliseu cu "lumea ca o mare scena", nu se aplica decat atunci cand exista un scenariu...

Si daca nu ti-ai rostit cuvantul?

Cui mai spui cuvintele deja scrise in scenariu - replica personajului principal?
Intri in alta piesa, cu alti actori, si-ti rostesti acolo, cu o flexiune voit manipulatoare in voce, replicile ridiculizate de falsitatea situatiei?

Nu e trist asa?

aberatii despre pseudoreligie

Eu nu sunt Papini. Pentru mine Dumnezeu a fost viu, si Dumnezeu a murit. Nu stiu cand, nu stiu cum. Stiu doar ca odata mi-am amintit de presupusa lui existenta si l-am cautat. Si nu era acolo.
S-a produs o desacralizare a radacinilor religioase, o rupere a legaturilor intre umanitate si divin.

Mi-e greu sa cred ca exista mai multa sacralitate intr-o biserica unde oamenii - profani prin insasi natura lor materiala si mitul existentei atribuit - isi tarasc corpurile pline de seva putreda a societatii, decat in vantul ce taie vinele frunzelor de castan.

Cu ce ii e superioara o religie atestata istoric, oricarui concept personal inocent si naiv? Superioritatea unei religii nu sta in claritatea conceptelor, a preciziei si a cunoasterii transcendentului. Orice forma teista - personala sau nu – ajunge la paroxism prin omul ce o atinge intr-un mod unic.

Am uitat sa ne uitam in jur si sa vedem mai mult decat doar asfalt si cladiri, nu mai deosebim valoarea de nonvaloare, credinta de simple randuri scrise in carti “sfinte”. Suntem egoisti, ignoranti si incapabili de a vedea mediocritatea din noi si de a o accepta.
Obsesiv, repetam ca vechile pick-up-uri stricate, idei ce nu ne apartin si in care nu credem.
Militam impotriva religiei, il ridicam in slavi pe Darwin fara sa stim de fapt care i-au fost teoriile.

Acesta este un text pentru si impotriva propriei persoane. Deasemenea, il dedic oricarui teribilist incapabil sa vada mai departe de ochelarii de cal pe care ii poarta cu o mandire maladiva.

My brain is perfectly normal!

Isi face aparitia brusc. Printr-un hohot brutal de ras, ce sparge linistea din camera si intrerupe somnul colegei. O privire in gol si un zambet. Mov.. e mov inchis..ce inseamna mov?
Inca ninge afara. Azi, lumea mea e alba. Si ciocolata cu cele 4 pliculete de zahar in plus e tot alba.

Hai sa ne plimbam iar pe liniile de tramvai, printre masini. Sa ne dorim ceva si sa radem. Sa fie trist si sa radem in hohote. Sa ajungem la un extaz temporar, vecin unei nebunii paroxiste.
Si o sa se crape masca de sticla, si o sa fie brazdata de santuri opace. Si o sa incerci atunci o alta privire, dar strangerea materialului dur si ciobit o sa te infioare si o sa te doara.

Si din spatele hohotului, zbiara, urla, taraste-te si lasa-te taiat de fiecare ciob. Lasa fiecare gravura pe pielea ta sa se cicatrizeze incet. Apoi ia stiletul si deschide-o pe fiecare din ele, incet, savurand caldura fiecarui strop de rubin ce curge.
Lasa-te in zapada si mira-te de ce nu ingheti si de ce iti place. Si intreaba-te de ce inca joci teatru zi de zi.

Pentru ca schizofrenia e o stare normala, paranoia doar un sentiment, frica, un mod de viata, si multiplele personalitati, o stare de bine.

"If you want to be a good lier, then start with lying yourself.."