duminică, 13 aprilie 2014

Sa dansam

În mijlocul pieței e gol. Câte un om stă ici-colo pe câte o scară, citind ultimele știri pe telefon, sau privind în gol. Este deja mai și afară s-a încălzit. Vântul bate ușor împingând dintr-o parte în alta pagini de ziare căzute pe stradă. Anna coboară din parc, îmbrăcată într-o fustă scurtă, neagră, de bumbac și un tricou alb, dungat. Parul șaten, drept îi e zburlit de vânt și adus peste față. Are ochii caprui, o culoare doar cu putin mai închisă decât cea părului și gene lungi, negre.

În fața ei, pe ultima treaptă stătea un băiat necunoscut, cu ochii pierduți în planșa pe care o desena. Avea părul prins pe jumatate într-o coadă împletită, adusă peste spate, iar ochii negri, fixați asupra desenului. Se apropie de el, iar șuvițele îi alunecă desupra foi. El tresare. Ea zâmbește. Îi întinde mâna și îl trage după ea. Foaia rămâne în urmă și creionul cade cu un mic clinchet, iar mina se rupe peste desen.

"Dansează cu mine"

Mâinile ei se ridică, rotindu-se grațios, se apropie de fața lui, îl ating în treacăt pe umăr și își continuă mișcarea fluidă. O ridică și o învârtește în piruete, apoi se opreste brusc. Mâinile se aruncă violent în aer, capul se ridică, făcand părul sa tresară în lumina prea puternică și melodia începe.
O atingere ușoară pe spatele gol și fug în pași de dans peste scări. Degetele par să înșface aerul și apoi se închid. Mișcarea corpului nu mai e controlata, iar notele - acum sacadate - dau ritmul fiecărui pas.

Între oameni prinși în propriul cotidian, beton și asfalt dansează doi copii mari. Se transformă încet în siluete și dispar printre copaci.

Cineva ridica privirea: "Pentru o clipă am crezut că văd ceva"

joi, 25 aprilie 2013


Îmi amintesc mereu liniile de tramvai, ciocolata prea mare, posterul galben, patul prea mic, privirile speriate și așteptarea ultimei ore de curs. 
Ea nu mi-a aparținut niciodată. A fost a mea tot atât de mult pe cât a fost a lumii. A devenit muză prin atingeri subtile ale buzelor pe gât. Nici eu nu i-am aparținut. Eram împreună în lumi separate. 
  
El era doar prin scrieri, ea prin țigări, zâmbete și râs. Muzele mi le păstrez: obsesii vechi ce-și păstrează identitatea doar prin lipsă. Pe ea o voi mai vedea, dar va fi ca și cum îi voi întâlni o altă identitate. 
  
Iar pe tine.. pe tine aș vrea să te desenez. Și să schițez cumva din grafit respirația sacadată și ritmul nebun din interior. Încă învăț. 

joi, 11 aprilie 2013

amr 101

Timpul e fragmentat pe alegeri. Ultima zi din an va fi 22 iulie. O zi ce durează 48 de ore. Apoi, începe o viață nouă ce a fost amânată prea mulți ani.
Blocajele mentale apar în scris acum. Exprimarea mi-e mai simplă prin valorații și umbre. Parcă trebuie să pierd orice urmă de vocabular pentru a controla grafitul.


vineri, 1 februarie 2013

Azi e prea tarziu

Clasa de la 4 își însușește încet caracteristici de poveste. O cutie de creioane, echerul cu vârful rupt, un teu și multe foi. Mereu cald. Vocile păreau agresive și îmi tăiau direct în creier. Prea multe s-au întâmplat în ultimele zile. Nu există niciun mod în care să accept că orice aș face, acum nu te mai pot atinge vreodată. Nicio strângere de mână, nicio frază auzită, niciun zâmbet. Pot accepta prietenii departe, dar nu pot accepta pierderea lor. Prea târziu. Acum nu mai e timp deloc.

Azi era chiar mai cald decât de obicei. Mă sufocam lângă tine și îmi simțeam pielea arzând. Nu înțelegeam nicio proiecție. Pe holul facultății mintea mi s-a golit. De-asta te-am și trimis înapoi. Criza era prea de neacceptat și pentru mine.

Încă joc teatru. Roluri autiste care nu cred decât în halucinații: nu sunt pregătiă să accept și să reacționez. Nu știu cum.

vineri, 18 ianuarie 2013

tema 1

Hârtii și creioane. Linii drepte. Cuburi. Anturaj. Perspective. Alegerile de care fugeam cu 2 ani în urmă m-au ajuns într-un final și mă presează. O iau de la capăt și mă înec în supradoze: gânduri neînțelese, vise incomplete și dependențe nerecunoscute. Timpul e comprimat în pastile mici pe care le înghit la cateva ore. Un timp aici, unul pe banca umedă, altul in clasa de la etajul 4 sau în camera ta. Se întrepătrund neînțeles și se pierd printre linii de construcție. Nu mai vad punctele.

Am schimbat ideile și oamenii ce trăiesc în mine. Am schimbat casele, cărțile și pernele. Mi-e frică de apropierea primei predări a temei la fel cum mi-e frică de apropiere. Fug și mă ascund după o cortină de "aventură". De pe acoperișul universității, lumea era a mea. 

marți, 4 decembrie 2012

printre pagini...

Silueta subțire de la masa alăturată e învăluită în fum. Voci îl chemă după nume neînsușite. Părul puțin ondulat îi e lăsat pe spate. În mână ține un pahar de vin roșu, neatins încă de buze. Degetele subțiri strâng turbat de piciorul paharului. Privirea i s-a fixat. Număr secundele. Nu se mai termină. Parcă nu vrea să privească în altă parte. Nu știu la ce privești. Doar scriu absent pe o revistă uzată.

Zăpada acoperea fiecare mormânt. Cripta e rece și plină de iederă. Te apropi cu un aer străin și dur. Mă aștept în fiecare secundă să scoți un pumnal și să îl simt în mine. Nu știu cum sau de ce am venit. Jocul cu căldura palmelor e departe, lăsat în cafeneaua din Lipscani. Însemnele de pe pereți nu mi se descoperă și vreau să fug de tine. Nu te cunosc. Ești doar un zâmbet dintr-o cafenea al carei nume deja l-am uitat.

Nevroze continue. La fiecare deschidere a ușii, la fiecare zâmbet sau cuvânt. Vreau să plec și totuși..? Soneria telefonului e nouă. N-o recunosc și mă pierd în poveste. Scara căminului, pervazul din 13 și ore lungi de discuții. Tu în Manufactura. Pentru prima dată 5 țigări și nimic amar. Era noaptea târziu. Zâmbetul îți era albastru și prietenul pierdut. A mea pentru câteva momente. Era apoi camera cu Le Chat Noir și o ciocolată prea mare. Fum si somn. Prea amețită să mai conteze o a 3-a companie. Clipa avea mai multă sinceritate decât întregul experiment viitor.

Alte linii de tramvai, alte persoane. Fiecare gând e public și hainele dispar fără sens. Încerc să rostesc fiecare cuvânt. Aleg prea încet și nu ajung. Tu omiți și eu te mint fără voie.
Nu al meu atunci, sau 3 luni mai târziu. Doar noaptea cu ploaie beată a contat cu adevărat. Și muzica potrivită crizelor. 

miercuri, 21 noiembrie 2012

fila XXII

Ea stă la marginea patului. Mintea îi e rătăcită și corpul înțepenit. Părul lung și umed i s-a încâlcit pe pernă și printre degetele lui. Îi aude respirația și îi simte părul lung mângâind-o pe gât. Degetele lor se întrepătrund. Și scapă, fug și caută. Îi scapă un surâs. S-a dezobișnuit de fiori noi și de frică. Tremur necontrolat și respirație sacadată. Nu știe dacă îi dacă simte buzele sau respirația plimbandu-se pe piele. O prinde cu o mână de umăr și apoi o coboară. Breteaua îi aluneca de pe umăr. O mușcătură și o altă mână pe gât. Respirația devine incontrolabilă. La fel și mobilitatea corpului. Și dacă renunță la a se opune se va întâmpla ce?

***

O criză bruscă și o schimbare de personalitate. Întoarcere la dependențe vechi. Corpul suportă greu tensiunea. Pentru că nu mai trăiesc decât atunci când inima îmi bate prea repede pentru a a mai fi comod.