marți, 7 februarie 2012

Statia Basarab



A coborî la metrou înseamnă mereu aceeași senzație stranie. Același fior inexplicabil prin tot corpul. Bucureștiul e pentru mine un oraș îngropat de viu, ce încă nu a murit nici sub straturi groase de argilă. De fiecare dată când ajung în preajma lui tremură și în cel mai neașteptat moment scoate o mana de sub sol și mă apucă. Mă sperii și cad de fiecare dată.

E acelasi curent și același miros. Mă simt aproape de o amorțeală plăcută. Televizoarele arată aceleași știri, reclamele ocupă același spatiu. Recunosc zgomotele. “Vreau să păstrez eu cartela de metrou. Obișnuiam să le colecționez.” Fiecare cu povestea ei, cu data ei. La fel și biletele de tren. Aștept cu 2 pași în spatele acelei linii albe. Mereu m-am gândit cum ar fi de aș cădea între liniile de metrou: aș avea destul timp să mă ridic? De nu, aă putea să mă las în jos îndeajuns de mult?

Parcă sunt aceeași oameni ce asteaptă pe peron. Urc în metrou și caut cu privirea actori din alegeri vechi. Am impresia că un întreg oraș se ascunde într-un metrou. Mereu mă aștept să întalnesc priviri cunoscute pe celalalt peron. Acum nu am timp de București. Mă ascund în lucru pentru 2 zile și mă întorc înapoi, la o casă.

Nu știu să descriu o altă senzație trăită pe peron. Ultima mutare:“Ne vedem!”
Zugzwang. 

luni, 6 februarie 2012

Bucuresti - Timisoara 5/6


Are un pulover gri cu model scandinav. Blugi și un fular mare, alb, tot cu elemente nordice. Părul lung, șaten i s-a încâlcit deja printre haine. S-a urcat pe banchetă lângă geam, cu un picior apropiat de piept. E frig în compartiment, iar puloverul nu o poate acoperi. Buzele rotunde sunt vopsite bordeaux, iar ochii îi sunt de un căprui deschis, cu gene lungi. Mâinile îi sunt subțiri cu degete lungi, puțin vineții de la frig. Are o brățară de piele atârnată la mâna stânga. Pe ea e imprimat un text fără sens. Abia se întrevede și o parte din tatuajul ce îi acoperă partea interioară a încheieturii. 

Trenul a pornit, iar compartimentul se încălzește. Combinația între oboseală, plăcere și căldură e stranie. Geamul e parțial aburit, cu doar câteva picături ce își fac loc în jos. Ninge viscolit. Peste iarbă și peste șine se vede deja o peliculă albă.

***


Urăsc trenurile fără compartimente. Coridoare lungi, populate de mase de oameni prea puțin omogene. Vagonul e necompartimentat, iar lumina prea puternică. În geam văd doar negru și propria imagine. Trenul merge mai repede decât mi-aș dori. Și e mult prea cald. Am nevoie să-mi las capul pe geam pentru a respira. Cu colțul ochiului îmi văd propria mână, în lumina din compartiment. Ecranul monocrom al laptopului și o sticla de apă goală. În față, zapada e crăpata pe alocuri de tufe negre și goale. Departe, o linie colorată de lumini. Îmi amintește de drumul de la Năvodari la Constanța.

Nu mai înțeleg niciun cuvânt din melodii. Scenarii fără sens, gânduri ce mă bântuie și le blochez. Din nou și din nou. Aburesc geamul. Vreau să scriu, dar îmi revine în minte ridicolul gestului. Cred că există totuși fraza perfectă pentru a fi scrisă. Una pentru tren, alta pentru gemul tau.

Oboseală stranie. Fără somn, și încă fără scenarii bizare. Poate că azi nu mai știu să simt. Am nevoie de șocuri prelungite și lipsă de oameni. Senzațiile distructive sunt dorite la fiecare trezire. Somn rău și vise urâte. Câini. Toate duc la ridicări bruște și o arcuire la 90 de grade a jumătății superioare a corpului. Îmi caut propriile droguri periodic. Vindecarea e mereu temporară și incompletă. Nici nu știu dacă nu și ipoteza sa este una falsă din principiu. Axiomă neacceptată.

Când ninge îmi place să stau pe pervaz și să privesc. Sau sa fiu într-un tren fără lumină. Sau să mergem undeva, printre lumini portocalii.