Bucuresti - Timisoara 5/6

Are un pulover gri cu model scandinav. Blugi și un fular mare, alb, tot cu elemente nordice. Părul lung, șaten i s-a încâlcit deja printre haine. S-a urcat pe banchetă lângă geam, cu un picior apropiat de piept. E frig în compartiment, iar puloverul nu o poate acoperi. Buzele rotunde sunt vopsite bordeaux, iar ochii îi sunt de un căprui deschis, cu gene lungi. Mâinile îi sunt subțiri cu degete lungi, puțin vineții de la frig. Are o brățară de piele atârnată la mâna stânga. Pe ea e imprimat un text fără sens. Abia se întrevede și o parte din tatuajul ce îi acoperă partea interioară a încheieturii. 

Trenul a pornit, iar compartimentul se încălzește. Combinația între oboseală, plăcere și căldură e stranie. Geamul e parțial aburit, cu doar câteva picături ce își fac loc în jos. Ninge viscolit. Peste iarbă și peste șine se vede deja o peliculă albă.

***

Urăsc trenurile fără compartimente. Coridoare lungi, populate de mase de oameni prea puțin omogene. Vagonul e necompartimentat, iar lumina prea puternică. În geam văd doar negru și propria imagine. Trenul merge mai repede decât mi-aș dori. Și e mult prea cald. Am nevoie să-mi las capul pe geam pentru a respira. Cu colțul ochiului îmi văd propria mână, în lumina din compartiment. Ecranul monocrom al laptopului și o sticla de apă goală. În față, zapada e crăpata pe alocuri de tufe negre și goale. Departe, o linie colorată de lumini. Îmi amintește de drumul de la Năvodari la Constanța.

Nu mai înțeleg niciun cuvânt din melodii. Scenarii fără sens, gânduri ce mă bântuie și le blochez. Din nou și din nou. Aburesc geamul. Vreau să scriu, dar îmi revine în minte ridicolul gestului. Cred că există totuși fraza perfectă pentru a fi scrisă. Una pentru tren, alta pentru gemul tau.

Oboseală stranie. Fără somn, și încă fără scenarii bizare. Poate că azi nu mai știu să simt. Am nevoie de șocuri prelungite și lipsă de oameni. Senzațiile distructive sunt dorite la fiecare trezire. Somn rău și vise urâte. Câini. Toate duc la ridicări bruște și o arcuire la 90 de grade a jumătății superioare a corpului. Îmi caut propriile droguri periodic. Vindecarea e mereu temporară și incompletă. Nici nu știu dacă nu și ipoteza sa este una falsă din principiu. Axiomă neacceptată.

Când ninge îmi place să stau pe pervaz și să privesc. Sau sa fiu într-un tren fără lumină. Sau să mergem undeva, printre lumini portocalii. 

fila XXI

Pentru o clipă, viața nu era chiar a mea. Nu-mi pot aminti nici fețele nici poveștile personajelor din ea. Dar m-am trezit buimacă, încercând să-mi dau seama unde sunt. Și nu a avut sens. Încă nu știu dacă blochez gânduri, dacă le ignor, sau dacă efectiv nu mai există. Pare atât de simplu încât sunt aproape convinsă că nu e real, sau cel puțin nu e complet. 

Cuvintele neînțelese încă mă fascinează. Fiecare frază înseamnă exact ce vreau, se repetă de câte ori vreau și se schimbă de fiecare dată când nu mă mai mulțumește povestea. Mă bântuie aceleași scenarii ilogice în fiecare dimineață în tramvai. Și seara când dorm. Între timp mă întreb, mă consum și mă stresez. Realitatea îmi dă din când în când câte o palmă. O văd, o înțeleg, dar parcă nu o simt. 

Atunci erau prea mulți oameni, iar eu prea șocată. Apoi nu era drept. Fotolii roșii și gânduri stupide. Alegeri ale altora. Înainte, muzică și zâmete nereținute, dar care nu știu ce însemnau. Îmi lipsește.. Anna. Sau poate că ea e singura despre care îmi pot recunoaște că lipsește.

fila XX

"Wrong way on a one way track..."

Mă întorc la 17. Confuzii sentimentale și etice. Nu știu dacă palma e adresată mie sau propriului orgoliu. Nu pot recunoaște în totalitate nici față de mine, pentru că alegerile nu mai sunt în totalitate ale mele. Trăiesc sub impresia că fac ce trebuie, deși urăsc senzația. Zâmbesc incoerent și aleg să nu mă gândesc.

Când vine vorba de alegere între rațiune și simțire gândesc înainte de a alege, dar nu găsesc răspuns. Răspunsul e singular, și totuși de neacceptat. Atât l-am evitat încât nu îl mai știu. Sunt mai sinceră cu tine decât cu mine. Nu aleg, nu fac față, ci doar ignor. Un fel de fugă negată continuu, până la următorul punct de sprijin. Nu știu ce ar fi trebuit să fii. Azi mi-e dor de lipsa ei, dar mă obișnuiesc încet.

Siguranța e o idee atât de ireală încât nu o pot întrevedea.

Mi-e dor de trenuri. Ce pleacă, sau ce vin. Două melodii, și emoții ce nu le pot prezenta în cuvinte. Vreau ceai, amețeală, iarnă și gândire goală. Muzică și neclarități mentale orientate spre exterior. Documentare si cunoștiințe obținute în final. Fără efecte adverse și fără alegeri nedorite.

Să nu alegi e totuși o alegere?

Azi nu sunt. Este ea.

Nu aud. Nu aud nimic în afara muzicii. Șoapte apăsate, acorduri dure de chitară și sunet de tobe. Ar trebui să-mi spună ceva, dar trece pe lângă mine așa cum trece orice lucru de care nu-mi pasă. Îmi amintesc același moment, aceleași cuvinte, dar nu le mai înțeleg în niciun fel. 

E mai ușor când nu mă mai gândesc. Fac mai multe, ajung mai departe. Dar nu mai știu ce vreau sau de ce lupt pentru ceva. Mă încred în visele pe care le aveam înainte și nu-mi pun întrebări. Ignor orice urmă de confuzie și trec mai departe, pentru ca știu că dacă mi-aș permite întrebări, n-aș ști ce să-mi răspund. Am o afinitate spre inevoluție emoțională acută și vise neînțelese. Totul se mișcă cu viteză și rămân în urmă. Nu știu să zâmbesc. 

Îmi urăsc alegerile de acum: sunt aceleași cu cele ce cu luni în urmă erau negate și respinse. Mă simt ca un psihotic cu tendințe criminale. Am nevoie de timp în care oboseala mentală să dispară. De somn profund, vise și frumos. Și timpul nu-l pot obține decât prin propria multiplicare. 

Anna privește absentă prin geamul murdar al tramvaiului. Nu înțelege niciun cuvânt din piesă, dar linia melodică e obsedantă. Privirea e blocată și colțurile buzelor i se ridică într-un zâmbet intolerant. Vrea timp de joacă și îl va avea. Regulile nu există, etica e discutabilă și alegerile parțiale. Rezultatul nu se va reflecta asupra ei. Orice s-ar întâmpla, mereu se poate pune punct, și mereu emoțiile vor trece și vor fi uitate.

Transformarea nu are durată limitată la un anume timp. Nu este nici dorită. O vreau înlăturată dar nu pot acum, așa. Nu știu cât de obosită sunt. 

"În ce crezi acum, când oamenii din jurul tău pier..?"

24 octombrie. mă întorc.

Cea mai mare provocare a propriului psihic era să citesc Grivei de Emil Gârleanu. Nu știu de câte ori am citit și recitit respectiva poveste cu singurul scop de a ajunge să nu mă mai emoționeze. Încă mă întreb de ce aveam acea gândire atunci. Nu înțeleg nici de ce o am acum, când, într-un mod total diferit încerc aceleași experimente. Nu mai am un "Grivei" a cărui moarte să o retrăiesc din nou și din nou. Acum am propriile alegeri greșite pe care le continui voit. Deciziile corecte sunt greu de luat. Cer renunțare, iar eu nu mai vreau să renunț. Continuarea e și ea dezamăgitoare. Duce la căderi de pe piedestal mai târziu, în momente încă nepreconizate, cu rezultate imposibil de determinat.

Blocaj. Ignoratul gândurilor neproductive. Nerecunoaşterea emoţiilor. Imagini şi gânduri neacceptate. Îndepărtare continuă de tot ce nu e benefic. Rezultate pozitive. Zâmbet de mulțumire. Împlinire profesională. Mult lucru și fericire prin dezvoltare continuă. 

Numai gândul acesta determină apariția unui zâmbet relativ ironic în colțul stâng al buzelor. Nu merge așa, și știu asta. Am mai încercat-o și a mai dat greș. Dar este și acum singura opțiune valabilă. 

"As long as you don't choose, everything remains possible.."

fila XVIII

Încerc să îmi impun un alt mod de gândire și simțire. Știu că e greșit să îmi cer asemenea schimbări și că poate va fi mai dăunător decât cred. Pragmatismul și visarea mă trag în direcții opuse, deși ar trebui să ducă spre același rezultat. Nu depinde în totalitate de mine rezultatul, și știu asta. Dar o neg constant. Acceptarea ei ar dărâma prea multe.

Am impresia unei duble personalități. Nu pot renunța la ce am, sau ce cred că am pentru un prezent incomplet. Absolutul și fascinația sunt mai dorite, deși mai instabile și eventual iluzorii. Din nou, afirm și apoi neg. Mă ascund sub pătură. Zâmbești? Pe cât de sinceră pot fi cu tine, pe atât de mult mă ascund de mine.

fila XVI

Simt nevoia unei sedări. O poveste străină, care o va acoperi pe a mea. Ceai fierbinte, pătură și ploaie. Scenariile ideale rămân însă ceea ce sunt de la început: utopie. Buzele au o tentă de sărat și poveștile sunt false. E toamnă doar noaptea și doar din când în când.

Fericirea o trăiesc prin cele mai mici gesturi. Străini, întrebări fără logică și răspunsuri sincere venite exact de unde nu mă aștept. Îmi amintesc vag jocul cu alții, și personaje ipotetice, cu valoare de real. De ceva vreme încerc să-mi amintesc un citat anume. Spune că nu poți și trăi cu adevărat și crea în același timp. Încă nu l-am găsit. Poate cândva..

fila XV

Aproape s-a întunecat. Bate un vânt rece și împraștie praful de pe asfalt. Îi intră în ochi și o face să clipească des și necontrolat. Simte răceala toamnei prin hainele subțiri, iar părul i se încurcă din cauza vântului, îi acopera fața și o îneacă. Sub tricoul scurt și puțin prea larg, pielea reacționează instant la fiecare adiere. Primii stropi din ploaia rece o ating și crează șocuri. Hainele se lipesc de piele, conturând curbe abia sesizabile. 

Mi-e frig și o criză aproape că își face loc. N-am voie să o exteriorizez. Cred din ce în ce mai puțin și vreau să mă pierd in toamnă. În plimbări lungi si ceai fierbinte, în ploaie rece și răceli temporare ce dau senzația unui delir. Am învățat să nu mai țip, dar șoaptele nu se aud. Conștientizarea unui oarecare efect placebo distruge orice șansă la o recuperare, fie ea și paliativă. 

Orașul tăiește prin lumini portocalii și fantome abia perceptibile. Ploaia alungă oamenii și cheamă reveria. Azi nu știu nimic din ce simt. 

fila XIV

Mi-as dori uneori sa pot opri momente. Sa le fur timpului. Atunci cand las in mine ceva de care am fugit prea mult si care ma ajunge din urma doar pentru o clipa in care sa ma priveasca in ochi. Ceva ce poate nu doresc sa mai am, dar care ma fascineaza intr-atat incat sa imi doresc o retraire. 

Si totusi, retrairile sunt dezamagitoare. Copii cu veleitati de perfectiune. 

De ce sa modelez trecutul prin retrairi diforme? Plastilina fara fond. Descompusa si fara sansa de recuperare a formei initiale.

Doar moartea momentului ii da sansa apartenentei la clasicism. Lungirea sa din frica de necunoscut sau de pustiu nu fac decat sa roada in el. 

Trairile sunt antitetice, pentru ca iubirile sunt multiple. Aleg pe rand, cand singuratatea, cand apartenenta mea langa tine. 

fila XIII

Momentele fericite se dau la ratie. Le traiesti tocmai atunci cand rutina si-a gasit spatiu de ridicat arhitecturi grotesti in tine. Vin doar ca sa darame pilonii si sa lase un haos si o oboseala si mai mare. Nu vreau calm mental si nici obiectivitate sau ratiune in decizii. Vreau sa cred fara niciun pic de indoiala si sa nu intreb. Existenta fara definitii.

Gandurile contradictorii exista pentru torturi lungi si incete.

Mi-e frica sa nu uit si momentele astea. Pe altele le-am uitat desi nu am crezut ca e posibil. Se sterg incet fara nicio sansa sa se transforma intr-un tatuaj permanent. Doar cuvintele mai amintesc uneori cate o seara. Simt nevoia sa cred ca imaginile pot ramane infierate in tine.

"Nu stiu..."

fila XII

Din cand in cand nu mai am aer. Imi dau seama ce a disparut, sau ce urmeaza sa dispara in urmatoarele clipe. Si stiu ca nu pot sa opresc timpul. Si poate ca as putea face ceva sa nu dispara, dar asa as ucide orice alt vis. A venit momentul pentru inca o plecare. Alte capitole lasate in spate, alti oameni si alte locuri.

Din ce in ce mai mult imi dau seama ca timpul nu iarta nimic. Si nu se opreste in loc pentru nimic. Fiecare din noi, din centrul propriului univers se transforma in nimic pe scena timpului. Nici viselor nu li se ofera niciun moment de respiro. Sunt sau nu sunt. Se transforma in realitate sau in regrete. Dar nu raman ceea ce sunt acum.

Fara sa vreau sunt atenta la ultimele momente din fiecare bloc de trairi. Ultima noapte in camera asta, ultimul ceai pe banca rosie, ultima privire in acea oglinda. Prea des traiesc ceva ce e.. ultim. Si as vrea sa pot sa le opresc oricand. Sa le iau, sa le impachetez si sa le pun in bagaj. Sa am astfel un bagaj mic din care pot scoate oricand, orice bucata din trecut.

Acum nu vreau nici sfarsituri si nici inceputuri. Doar continuitatea unor alegeri si liniste. Sau poate nici macar liniste, dar cu siguranta vreau momente mai lungi.

Sunt prea constienta de fiecare secunda care se scurge pe langa mine si parca uit sa ma bucur de orice altceva. Am ramas blocata pe ideea de timp si pe cruzimea lui. E tarziu.. intotdeauna e prea tarziu. intotdeauna lucrurile merg prea repede, si totusi niciodata nu e indeajuns sa ajung timpul din urma.

Oare cat de repede trebuie sa fugi si cate trebuie sa ignori ca sa nu mai vezi ca tot drumul pe care alergi este defapt un pod care se darama continuu?

Nu poti sa te opresti; un al doilea timp te-ar prinde din urma si te-ar arunca in hau.

fila XI

Ar trebui sa dorm, si nu pot. Pentru ca in momentele astea imi permit sa fiu a mea, cu gandurile mele, cu amintirile mele. Si nu vreau sa renunt la asta. Nici nu-mi dau seama daca ma fac fericita sau ma intristeaza, nici nu cred ca stiu ce inseamna fiecare, dar trag de fiecare secunda, de parca n-ar mai exista vreo sansa la o alta.

Vreau sa scriu fiecare gand care imi trece prin minte, pentru ca de dimineata nu o sa mai stiu nimic. O sa stiu doar ca era un moment.. Unul in care marea era langa mine, cand vorbeam singura si cand traiam scenarii.

Am nevoie de ea, dar nu ca o vacanta, cu soare si multe trupuri pe plaja. Mi-e dor de ea pustie, dimineata la ora 4, cand toti fug de raceala ei si soarele e inca departe.

Azi spun tampenii. Multe si prost scrise.

"Imi spune cineva o poveste?"

fila X

Atunci cand auzi ceva scartaind, sau vezi ceva ce se misca la fereastra si te sperie.. aprinzi lumina, televizorul, pornesti muzica, faci ceva. Orice ca sa nu mai vezi si sa nu mai auzi. Ai un sentiment neinteles de siguranta. Ca atunci cand erai mic si aveai lumina aprinsa pe cordidor, pentru ca iti era frica de intunericul dens. Ca si cum toate astea ar anula fantoma imaginara care te-ar prinde in secunda in care vreun centimetru din corpul tau ar iesi in afara patului, sau ca si cum patura te-ar face invizibil si de neatins pentru orice.

Dar in negura partial alungata de becul de pe hol, se nasteau cele mai multe umbre. Date de fiecare masina care trece, sau de fiecare felinar de pe strada. In muzica porinta nu mai auzeai clar ca ce scartia era vreo giurgiuvea veche sau crengile de la copac care se loveau de geam din cauza vantului. Nu stiai nici ce auzi, nici ce vezi, si patul si patura ramaneau casa baricadata si scutul.

Si in peumbra, doar uneori, cand te uiti in oglinda prinzi o imagine deformata si grotesca. Nu-ti permiti sa te gandesti la ea, ca e doar o inchipuire, si tu ai treburi prea importante de facut. O scoala, un proiect, o cariera. Dar imaginea te urmareste in somn, cand nu mai ai puterea sa alungi nimic. Te invadeaza cu totul pentru cateva momente. Dar dimineata, de groaza, o iei de la capat. Si ii refuzi orice acces. Esti in siguranta in "realitate".

Asta fac si eu acum. Aprind lumina si dau drumul la muzica. Doar ca am crescut, si lumina si muzica sunt altfel. Fiecare secunda trebuie sa fie umpluta cu ceva. Sa nu mai am timp sa ma gandesc. Pentru ca daca ajung sa ma gandesc, o sa-mi dau seama ca e tarziu, si ca am pierdut prea mult timp incercand sa fac orice; orice care in final e doar hrana pentru plictiseala sau orgoliu.

Si mereu o sa incep sa caut timp sa ma gandesc "dupa ce termin asta".. numai ca "asta" nu se termina niciodata.

daca as vedea o stea cazatoare mi-as dori...

Amnezie..

O vreau ca sa nu ma mai mint. Sa pot sa iau fiecare vis de la inceput fara sa-mi dau seama. Sa cred ca e prima data cand il simt, dar sa fie acelasi de demult. Sa fie, fara sa stiu, o confirmare a faptului ca visele nu au fost false, doar pentru a se integra intr-o idee. Pentru ca visele adevarate raman mereu aceleasi. Sa nu ascund nimic, pentru ca nu as stii ca odata am ascuns, sau ca trebuia ascuns.

Acum nu mai stiu ce conteaza. Alegerile nu sunt clare si nu stiu temperatura din jur. nu vreau vara, dar vreau sa fie cald. Cald in zapada, si sa fie lilieci. E un pic tarziu.. ar trebui sa dorm..

Ar trebui..

candva.. fara sens

Arhitecturi bizare schitate de o parte si de alta a drumului. In noapte, contururile se pierd. Raman ferestre de lumina ce-ti provoaca imaginatia sa jocuri initiatice. In oglinda nimic. Negru mat si absurd. In fata, deasupra orasului, sunt 2 straturi de culoare. De la rosu cenusiu la negru, valul, apropiindu-se, dispare. Mintea e in continuare goala, si melodiile trec pe rand, fara prea mare valva. Fiecare vers e recunoscut, ca facand parte dintr-o poezie repetata de atatea ori incat si-a pierdut sensul..

Candva scriam.. Acum, am gasit intamplator cuvintele si nu le-am recunoscut ca fiind ale mele. Le-am citit asa cum citeam carti despre care nu stiam nimic in afara de numele autorului.

Cand oare a trecut atata timp?

incoerenta

Rar ma mai trezesc. Prea rar intalnesc clipe de luciditate printre stres si amuzament. Si atunci mi-e rau fizic. Sunt momente traite prin goluri in stomac si palme mentale. Din cand in cand, cateva fraze ale lui Paler, si imagini cu caini turbati. Degete dureroase si prima melodie de la Iris.

Fuga de responsabilitati, fuga de alegeri, fuga de viitor. Marea si visele sunt prea departe. Nici oglinda nu poate fi simtita. Atingerea e seaca. Foamea de sentiment nu poate fi satisfacuta: mereu imi apare in minte o alegere veche. Anul asta am uitat, m-am ingropat in realitate.

In momentul in care crezi ca ai invatat sa simti, defapt ai ajuns la un pas de a uita totul.

"Mai e mult pana infloresc liliecii.."

nedefinit.. la ce ma gandesc acum?

Abia tresar, dar fara sa inteleg nimic. E doar o mica strangere in piept, de cateva secunde, ce apoi se dizolva de parca nicicand n-ar fi fost..

Am mai zis ca mi-e frica de viitor, nu? Nu mai vreau sa aleg, si nu mai vreau sa plec. Vreau timp sa ma intorc la mine. Vreau timp sa ma joc cu ea si timp sa invat sa cred orbeste, in ciuda oricarei intrebari ce-mi vine in minte.

Vine Craciunul, nu? Si pentru asta stam cu zilele in bucatarie.. si facem curatenie.. si avem grija sa fie totul perfect. Si ne plangem in toate acele zile de cat de greu e, dar e bine asa, pentru ca in ziua accea va fi totul cum trebuie. Dar nimic nu trebuie, si mai ales, nu asta. Pentru ca apoi vine si ziua mult asteptata, cand oricum stam ca pe ghimpi, sa nu apara vreo scama, sa nu existe ceva ce strica aparenta perfectiune.

Stiti ce? Perfectiunea voastra e o masca. Si fericirea nu exista. Nu sta nici in 10 tipuri de mancare, nici in brazi de 2 metri, nici in canapele fara cute. Si eu m-am saturat sa stau nemiscata, ca de portelan in casa voastra de papusi.

Ah.. si nu mai vreau sa fiu intrebata ce-mi doresc de Craciun. Vreau sa fiu surprinsa dimineata cand deschid cutia, atat. Pentru ca ce-mi doresc, nici macar eu nu-mi pot oferi.

this year? destination: anywhere...

Who am I to disagree?

Cuvintele nu mai au niciun sens. Scenariile nu exista si emotiile au disparut. Tipetele nu se aud, si zambete false si arogante isi fac prea repede loc pe fata. Amintirile nu mai ajung la mine. Dorinte prea practice si lipsa unor idealuri. Azi ar trebui sa fie zi de viciu si rateuri. Lipseste si una si alta. E doar realitate si prezent. Fara ganduri. Gol si superficial.

Some of them want to use you 

Some of them want to get used by you 

Some of them want to abuse you 

Some of them want to be abused

fila IX

Vreau sa deschid gura si sa strig. Dar vocea se rupe inainte de a se auzit macar o fractiune dintr-un sunet. Imagini imi aluneca prin fata ochilor fara sens si fara accent. Un culoar lung, o melodie, par moale si o emotie. Nu-mi place sa stagnez. Pentru ca atunci uit, si nu mai am nimic. Dar si atunci cand merg mai departe e poate degeaba. 

Azi vreau subiectivism, ceai si pat cald cu perne moi. Si o poveste frumoasa. Nu mai vreau nicio frantura de ambitie sau de viitor. Azi vreau sa raman blocata nicaieri si sa visez la nimicuri... nimicuri importante. Azi mi-e dor si nu stiu de ce. 2 ani jumatate.. si inca alti 3 jumatate. Mi-e dor de poezii pe care am uitat sa le mai caut, de carti pe care le-am lasat pe raft ca sa-mi indeplinesc o ambitie. Azi le vreau pe toate si le regret lipsa. Simt vinovatia indepartarii mele de mine. 

"forever autumn..."

O toamna fara arome si fara fascinatii. Alegerile sunt totdeauna gresite. Si primul da, si primul nu. Mai ramane scufundarea in orice idee ce-ti poate ocupa mintea si superficialitatea data de fuga continua. E frig, prea frig. Si prea lumina. Vreau sa dorm pentru 2 zile. Nu mai vreau program. Nu mai vreau solutii. 

Ar fi indeajuns o plimbare solitara in ploaie si muzica mea. O cafenea uitata de timp si o ciocolata calda. Un fotoliu prea mare si sentimentalism. Privire pierduta intr-un punct fix, ireal, si fum mentolat de tigara. Si tu.. mereu tu. Atunci, acum.. mereu. Aceea a fost romanta mea. Singura adevarata. Singura care se intoarce mereu. 

fila VIII

Vreau, trebuie sa scriu ceva... am impresia ca daca n-o fac, o sa uit cine sunt. Si o sa uit orice parte din mine care inca imi place.. o sa se dizolve complet in realitate. Si as vrea sa renunt la ce tocmai am inceput, dar imi pare deja prea tarziu. Si ar fi doar un an, dar mereu dupa un an e prea tarziu.

 

Vreau pe cineva care sa ma traga inapoi de fiecare data cand alunec. Pentru ca am uitat si de palme mentale si de visuri. Am uitat cati ani am si unde sunt. Sau ce fac si ce aud. Ceva e incomplet si oricat as incerca, de fiecare data cand il caut, imi scapa si nu vad decat dare de ceata. 

Dar daca ma trezesc acum, o sa cad altundeva. Incep sa dezvolt dubla personalitate, si niciuna din ele nu o accepta pe cealalta. Una incepe cu un cantec, cealalta cu o imagine colorata. Una e un vis, cealalta o ambitie. Si acum vreau visurile inapoi.