Eu nu cred in spovedanie. episodul I

Tine intre mainile slabe o carte veche, cu pagini galbene si murdare. Venele albastrui sunt proeminete, poate un rezultat al strangerii prea puternice a copertilor groase si crapate. Degetele osoase sunt intepenite in aceeasi imbratisare a mauscrisului de prea multe ore. Nu le mai simte nici reci, nici amortie. Privirea ii e fixata pe un singur paragraf de text. Refuza cu incapatanare sa o coboare, sau macar sa clipeasca. Riduri de concentrare s-au format in jurul ochilor lui, ajutand astfel barba nerasa de 2 saptamani sa-l imbatraneasca cu peste 5 ani. Parul lung, pana la jumatatea spatelui, e prins intr-o coada incalcita si innegrita de funingine.

Dar ochii, ochii aceia de-un caprui spalacit sunt ceea ce frapeaza. Larg deschisi, neclintiti si mati. Ascund in ei intrebari ce nu a avut curajul sa le rosteasca cu tonul ridicat. In paginile cartii privirea ii descifreaza raspunsuri iluzorii. Nu intelege cum ar putea sa-si ingroape dilemele, alegand credinta naiva.

"Sunt batran, prea batran. Am vazut prea mult, am citit prea mult, am trait prea mult..."

Acum, mai mult ca oricand, isi doreste sa-i revina amnezia cunoscuta cu ani in urma. Poate atunci ar fi capabil sa invete sa creada.

"Dar oare credinta se invata?"

Tresare la intepatura unui tantar ce s-a asezat pe tampla stanga. Subit devine constient de caldura din incapere si de mirosul intepator. Crinii de pe masa au inceput deja sa putrezeasca in apa maloasa. Mici musculite zboara in jurul lor, bucurandu-se de festin.

El ia de jos o foaie mazgalita si o pune in dreptul ultimii pagini citite. Inchide cartea cu zgomot si se duce spre fereastra.

Afara, tacere. Opintindu-se, deschide fereastra cu balamale neunse si geamuri dislocate. I-a invatat deja hiba: apasa, ridica de clanta si trage cu putere spre el. Un scrijelit ascutit si cele 2 lumi se confunda. E la fel de cald si de mort. Nici pisica nu e la locul ei obisnuit, sub castanul de langa scara. Isi simte hainele lipindu-se soiaose de piele, dar de vreo 3 zile nu mai are apa. Decat jumatate de galeata, dosita sub masa, pentru baut.

Iese din casa si incuie cu grija in urma lui. Ce folos oare? Oricum lasase fereastra deschisa. Afara din curte simte fierbinteala iesind din asfalt. Respiratia ii e ingreunata de aerul secetos.

"Candva o sa devin un asmatic. Si un nebun. Uite-ma, deja sufar de ipohondrie."

Catedrala e aproape. Urca treptele nerabdator. Dinauntru se aude un concert de orga, iar raceala dintre peretii de caramida groasa e mai mult decat binevenita. Se aseaza in penultimul rand de scaune, asteptand.

Transpiratia de pe tample i se racise deja, lasad in urma doar dare lipicioase, in mometul in care preotul s-a apropiat de el.

"Parinte, trebuie sa-ti vorbesc..."

Acasa, in padurea inghetata...

Se inalta scojie, cu pereti descarnati, cu bucati de tencuiala cazute. Fire de iedera uscata sunt inca lipite de caramida veche si atarna agatate de ferestre cu rozete murdare si obloane decolorate. Streasinile sunt rupte, si turturi lungi le ascund forma.

Inauntru, la fel. Ciment crapat pe jos, frunze umede si innegrite de zapada si frigul ultimelor luni, usi vechi, de lemn de abanos, umflate de ninsoare si scartaind din cauza ruginii. Lumina ce intra pe ferestre e palida, dar rece, de un gri claustrofob.

In penultima camera de pe partea stanga sta el. E imbracat intr-un fel de sutana neagra si simpla. Parul i se onduleaza pe ceafa si peste spranceana dreapta. Structura osoasa a fetei e una clasica, regala, punctata de mina grava si ochii caprui, ce fixau obsedant o fereastra cu geamul crapat. Mana subtire, cu degete lungi, sta proptita pe masa, langa un buchet de liliac alb. Din cand in cand ia intre degete cate o floare fina si o priveste pierdut.

Un inel micut, cu onyx, sta inca aruncat printre flori. Tabloul de pe perete e acoperit de un cearsaf cenusiu. Doar un colt din rama de argint se mai vede. Un teanc de carti religioase sta intr-un colt, scrisori primite, palimpseste netrimise. O cruce bogat incrustrata atarna pe marginea unui scaun.

E o atmosfera apasatoare, de asteptare. Fulgi de zapada se ingramadeau afara, dansau in fata geamului. Piatra funerara din spatele casei, ce nu pazea nicio materie, nu se mai vedea. Totul era pazit de copaci prea inalti si prea negri. Pojghite de gheata dadeau o stralucire nefireasca peisajului.

Urlete de lup. Soapte de vant, ger si apa inghetata. Ea trebuia sa treaca peste pod in viata ca sacrificiul lui sa nu fi fost in zadar...

sau poate...

Mai stii? Sa visezi adica.. Tu crezi ca mai stii sa visezi?
Nu! Tu ai adoptat o doctrina. Nu esti un agnostic al vietii, ci ai ales un concept. Poate unul diferit de cele oficiale, poate ceea ce religia ar considera o erezie.

Dar tu nu esti Eliade descoperindu-l pe Papini. Accepti idolul si credinta fara intrebari. Le adopti nejustificat de nimic altceva in afara de "joc". Ca o bizara forma de teism inclinata spre om. Doar ca inca negi, nu vezi, pentru ca nu vrei sa vezi...

ezoterica entitate cu veleitati taumaturgice...

Esti doar tu. In scrierile mele, tu esti si el, si ea, si eu.. sunt tu.

Si esti nimic mai mult, sau nimic mai putin decat ceea ce eu vreau sa vad in tine. Nu-ti voi spune cine esti, te voi lasa sa te joci cum vrei cu frazele mele, sa-ti alegi singur cuvintele, sa-ti desenezi singur imaginea.

Nu stiu pe care dintre acei tu din tine ar fi trebuit sa-l inteleg. Nu stiu nici care dintre cei atatia eu din mine ar fi trebuit sa te inteleaga. Sau care eu din mine ar fi trebuit sa fie atunci langa acel tu din tine.

scenariu. episodul 3 (tie iti scriu..)

Anna...

Do you believe in love?

Intelegi de ce te-am rugat sa vii? De ce am vrut sa adorm langa tine?
Am trait numai cu cainii mei, deja ma obisnuisem sa ma uit inapoi la fiecare pas, sa ma opresc la fiecare rasuflare mai adanca, sa aduc mana spre bat la fiecare marait. Le auzeam latratul sinistru si impietram de frica, imi doream sa lesin, sa nu-i mai vad, sa-i uit. Alergau spre mine si in mometul sariturii, imi ridicam brusc capul de pe perna. Plamanii nu mai aveau aer, glasul imi era mut, iar ochii larg deschisi de groaza.

Atunci ma ascundeam in bratele tale, lasadu-mi fruntea umezita de fiori de teama pe gatul tau fragil. Iti simteam degetele pe ceafa si prin par, coborand apoi incet pe spatele meu. Imi sopteai povestea Gudrunei, imi sarutai parul, iar respiratia ta usoara imi infiora pielea. Puteam sa adorm din nou.

Dar nu te iubeam pentru ca ma salvai de ei, pentru ca erai acolo sa ma imbratisezi, sau pentru ca simteam in gesturile tale motivul nelinistii mele. Te iubeam... te iubesc... nemotivat.
Esti iubita mea, pentru ca esti iubita mea. Atat! Mistica, fascinanta, dar inainte de toate, si in urma a totul, iubita mea.

Do you believe in destiny?

Era acelasi peron, aceleasi scaune rosii, asezate spate la spate. Tu asteptai la linia 3, eu la 4. Tu ai desfacut un pachet de tigari, eu le terminasem pe ale mele. Asa ca ti-am oferit la schimb bomboane metolate ce, intamplator, iti placeau. Ai ramas uimita cand ai auzit note din Labyrinth of dreams. Am ramas hipnotizata de Ordo Funebris. Imi doream sa beau un ceai cu tine. Si trenuri erau si 2 ore mai tarziu.

True love may come only once in a thousand lifetimes...

Am incercat, asa ca nu ma uri. Am mintit, am jucat teatru, am fugit. Am cunoscut oameni, am uitat oameni. Doar de tine m-am indragostit in fiecare moment, din nou.. si din nou..
Deci nu-mi spune sa plec - in momentul in care te voi auzi, ma voi indragosti de glasul tau, nu-mi scrie - iti voi iubi cuvintele, nu ma impinge - iti voi cere iar mana sa imi preseze pielea.

When I close my eyes, I see her face, it comforts me..

Esti capodopera mintii mele, cea mai estetica si sacra statuie. Rezonanta unui acord din visul ce mi se dezvaluie sub pleoape.

raspunsul pe care nu vreau sa-l aud (fictiune)

- Crezi in coincidente?
Eu atunci, eu acolo, tu acolo, tu atunci, acolo. Eu asa, tu il felul tau de-atunci. A fost fara scenariu, fara sens. Am ramas cu un zambet tremurat intiparit in coltul buzelor. Fascinatie prin absurd.
Nu vreau sa te cunosc...

- Nu cred in coincidente, cred in intamplari.
Eram atunci. Poate vom mai fi. Mai conteaza? E doar un moment din atatea.
Tu.. nu vrei, sau ti-e frica?

- Tu nu mai stii sa visezi, de aceea, nu vreau.

Alegeri... [Leapsa]

Intrebarea lui Richie m-a prins oarecum intr-un moment bizar, de egoism mental si goliciune sentimentala, dar..

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)

E o lupta care se da in mine. Ca si cum doua personalitati dintr-un singur corp ar incerca sa se ucida reciproc. Sau poate doua vise.
As trai etern pentru a sti. Pentru a afla, a simti, a citi, a cunoaste oameni. Alegerile unui om, ca si el insusi, sunt fascinante. Dar sa fiu muta in mijlocul acelui vis?

Vreau sa scriu, sa invat sa insir cuvinte in care zbieratul sa trezeasca ecouri, in care soapta sa fie auzita, in care imaginea pictata din litere sa te infioare, sa te faca sa tremuri, sa o simti pe pleoape, sub pleoape, pe buze, pe obraji. Vreau sa auzi ce aud eu, sa vezi ce vad eu, sa intri in lumea mea, eternizata pe hartie, si sa te lasi hipnotizat, macar pentru o clipa.

Orice as alege, tot o egoista as ramane. Dar eu.. nu-mi pot ingropa cuvintele. Nu sunt tot ce am, dar sunt tot ce pot oferi, alaturi de un ceai niciodata prea mult indulcit.

Eu imi doresc o capodopera. Cuvintele pot fi gravate si in om.

Ma intreb, voi, Liz, Corina si Andrei, ce alegeti?

mi-e dor de mare

Tu stii sa asculti linistea?
Langa apa neagra si linistita. Dansand printre felinarele ce aruncau o lumina portocalie. Pasind pe asfaltul denivelat, umed si acoperit inca cu frunze.Se contureaza doua siluete ce asculta linistea.

Si daca e furtuna in ea, calmul o acopera. Si daca e calm, nu-l inteleg. E gol acum si am nevoie de mare sa ma umple, sa ma inunde, sa ma acopere cu umed si sare. Vreau sa simt nisipul intre degete si miros de alge si scoici. Sa ma dau un pas in spate cand, dimineata, apa rece ma atinge, si apoi sa ma arunc in ea, sa las valurile sa vina peste mine si sa tremur.

Marea e frumoasa iarna. E intangibila, e o fantezie. E visul de care m-am indragostit.

buchetul de liliac alb...

Sunt o criminala. Omor! Nu fara greutate, nu fara regrete, dar omor. Omor sentimente, amintiri si oameni. Mai ales oameni. Ii omor in mine. Merg la inmormantarile lor, fara flori si fara scrisori de ramas bun. Pentru ca inclusiv sentimental sufar de un snobism acut si o mandrie irationala. Doar dupa un timp, cand recitesc scrisori netrimise, imi amintesc ca prin ceata. Si atunci poate ma intorc si las peste buruieni un buchet de liliac. 

  (si titlul nu e ca sa-l intelegeti.. nu acum. Bega e linista noaptea, ma duc s-o vizitez)

later edit: (dupa ascultarea unei simfonii a tacerii langa apa, dupa un ceai si un "wish you were here" in Manufactura, live la chitara)

Atata moarte si resuscitare ma va duce la nebunie candva. Ma intreb uneori cand mint si cand nu.. Pentru ca de fapt, nu voi omori, si nici nu voi uita. Pentru ca nu vreau sa mai neg si sa mai ascund de mine.

Candva ma voi obisnui cu istoria, si atunci o sa iti aduc buchete de liliac alb si zambind, iti voi multumi. Nu voi aseza azi nicio piatra funerara, si nu voi mai face nicio promisiune care sa dureze inca 2 ani..

scenariu. episodul 2 (in trecut, noi...)

Inca vad in fata mea cum...

Mai eram doar noi doua pe strazi. In mijlocul strazii mai exact. Si radeam. Fara rost, fara sens, fara motiv. Radeam pentru ca vroiam sa radem si sa traim zambete. Pentru o clipa am uitat clepsidrele. Am uitat parca si fluturii. Tu erai atunci o zbatere de aripi ce molatec imi mangaia parul si ma ascundea de praful timpului cu al sau val firav de vise.

Si am iubit atunci rasul tau de copil. Si modul in care dansai in jurul meu, si cum te-ai impiedicat la urcarea in tramvai. Si inocenta ta imi ameninta sufletul, ma urcai prea sus langa tine, si apoi, printr-o singura privire naiva, ma aruncai la pamant, ma striveai de asfalt.

Si apoi, n-ai mai fost.

Anna.

In urma se ridica usor fumul de la tigara lasata sa cada in mijlocul trotuarului. A fost prima intalnire.

Ei...

Mi-ai taiat rasuflarea din momentul in care am intrat pe usa. Am ramas in prag, nemiscata, privindu-te fix. [...]

Te-am atins pentru prima data cu degetele umede si tremurande. Le-am lasat sa danseze pe tine, sa-ti descopere raceala, sa te incalzeasca. Mainile imi alunecau conturandu-ti curbele, luandu-le forma. Te simteam cum vibrezi la atingerea fiecarui nerv.
Mi-am desfacut degetele peste gatul tau subtire si elegant si te-am apropiat de mine. Buzele mi te-au atins si un fior ciudat m-a strabatut. Erai fina si neteda sub rasuflarea mea sacadata. Te-am ascuns intr-o imbratisare dominata de posesiune.

Iubito, esti si ramai a mea!

ganduri despre om - ep 1

Omul e o scoica goala. O carcasa ce poate aduna in ea totul. Capabil de sentimente, dar un ignorant pana in momentul initierii. Omul se creaza din idei si concepte. E un rezultat a tot ce vede, aude, atinge, traieste. Ordinea in care le va face ii va afecta intotdeauna modul de perceptie a urmatoarelor actiuni, deci modul in care va evolua in continuare. Acela e singurul actor extern, destinul... creatorul limitelor fiecaruia.

Cimitirul la crepuscul

Aceasi strada pietruita ca si ieri. Acelasi trotuar denivelat. Acelasi sentiment de asteptare, de dorinta. De data asta trec pe langa Ea, care sta ca o fantoma in noaptea albastra.

Ma apropii de cimitir. Poarta e aproape inchisa. Trag de zavor si imi porptesc umarul in ea. Se deschide cu un scartait scurt si se loveste de gard. Tocurile mele se aud pe trotuar. In fata vad vechea Biserica, la dreapta Capela Mortuala si cruci. Multe cruci, peste tot.

Dintre morminte apare un caine mare, cafeniu cu galbui. Tresar! Mi-e frica. Mereu mi-a fost frica de caini, sunt parca desprinsi din cosmarurile mele. Il simt mergand in spatele meu, parca urmarindu-ma oriunde m-as duce. Si ma uit inapoi mereu, la fiecare zgomot.

Printre cruci si morminte incerc sa simt ceva, dar e gol. Inca gol. Sunt doar reci si statice monumente ale omului. Ascund povesti, ascund vieti si trairi, dar cine le poate intrezari?
Simt cum ma infund in pamantul umed, aud fasaitul paltonului ce atinge garduri si ziduri de ciment. Ma opresc in apropierea primului zid, incercand sa inteleg de unde se aude muzica sinistra. Lanturi si vant. Pare undeva in fata, in cimitirul vechi. Merg inainte, iar acum se aude undeva in spate, prea departe.

De-a lungul cararii vad candele inca aprinse, aruncand o lumina rosie asupra pietrelor funerare, cioplite in marmura alba. Cainele e inca in spatele meu.. sau in lateral undeva.. Urcat pe mormantul de langa mine. Cimitirul e mai mare decat imi aminteam. Pana departe vad rasarind din pamant case vesnice. Undeva sunt 3 morminte vechi, sapate clasic in pamant, fara ciment, fara marmura, strajuite doar de 2 cruci vechi si un pic aplecate, de lemn.

Tresar speriata la un marait bizar. Cainele e inca in spatele meu, dar stiu ca nu a fost el. S-or inmulti oare cosmarurile mele? El inca merge acolo, la 3 metrii departare, oprindu-se in fiecare moment in care intorc capul inapoi, si schimband cararea. Nu latra, nu urla. Doar merge in urma mea, ca un vis urat, infricosator, si totusi.. Nu sunt singura. Desi, in tot ast cimitir,cel mai frica imi e de fiinta vie care paseste alaturea de mine. E propriul cosmar care ma urmareste, si totusi...

Deja am inghetat, abia imi mai simt degetele. Pungi de plastic, lanturi si clopotei nasc melodia purtata de vant. Si totusi e liniste. Un gard neingrijit se intinde in stanga mea. Ma apropii si, printre nuiele si fisuri in zid incerc sa intrezaresc ceva. Niciun bec, nicio lumanare. Doar cateva morminte razlete. Pamantul desacralizat al cimitirului se intind in fata ochilor mei, aratandu-mi parca fiecare sinucigas ce a decis sa renunte la darul acelui Zeu renegat.

Aud vantul cum se strecoara printre frunzele salciei si as vrea sa-i inteleg cantul.
Imi aprind o tigare si trag adanc in piept fumul mentolat. Fumul se disperseaza repede in atmosfera, scrumul nu se vede cand cade. E inca in spatele meu, ii simt pasii pe asfalt. Merg iar prin iarba, printre garduri si morminte, ma impiedic. Undeva in fata se aud caini latand. Altii. Alte cosmaruri. Fobia isi intinde ghearele asupra mea, imi incetineste miscarile. Inca nu vad crucea pe care-o caut.

Cotesc brusc spre partea din spate a cimitirului. Sut aproape pierduta printre cruci numerotate gresit si randuri ridicol aranjate. In lumina unui felinar ochii lui rotunzi capata o culoare ciudata. Pare sa se sperie de mine, de fiecare data cand imi arunc privirea inapoi.
Te temi de frica?
Ma intorc spre cararea principala, inca intrigata de gardul ce-i desparte pe cei "pacatosi" de tot restul. As vrea sa intru, sa le ating crucile, sa le simt raceala.

Alt marait se aude undeva, si nu, nu e nici acum cainele meu. Grabesc pasul, pana ajung langa gard. Ma opresc si privesc intrebator salcia. Vantul ingetat si-a sporit putearea suflului.
"Ce zici? Vreau sa inteleg ce zici! Te tot ascult si ma pierd in soaptele tale. Mi-a zis sa te ascult... Asa ca, lasa-ma sa aud ce zici"... Vajait in urechi, cuvinte neintelese in mintea mea si frig. Prea mult frig. Si dor, mult prea mult dor si regret.

S-a intors cu mine. Fara niciun latrat si fara niciun marait. Fara nicio impotrivire. Doar o urmarire fara sens. Ma simt ca si cum propria mea frica m-ar feri de ceva mai rau. Ca si cum propria teroare m-ar fugari spre iesirea din labirint, departandu-ma de usile ce ascund monstrii. Salvandu-ma de ce? Si pentru ce? ...cine esti?

Ma indrept spre iesirea principala. El s-a oprit langa Capela si ma priveste cum ma apropii de poarta. Se urca pe trepte si asteapta. Ies, si in urma mea trag fierul rece... Ma intorc in oras.

infinitul nu ar trebui sa aiba un sfarsit...

Poate de data asta Coloana Infinitului chiar va fi fara sfarsit cand o voi privi...

E departe.. si e tacuta. Strada pietruita inca se desfasoara in jurul meu, cerandu-mi atentie la fiecare pas. La stanga, Biserica aflata in renovare pare o silueta lugubra, abia intrezarita in ceata.
Se aude un tren ce pleaca din gara. Unde s-o duce? Mie mi-e dor de trenul in care petreceam cate 9 ore pe drum. Pasesc printre bucatile de stanca, peste sine si ajung pe Eroilor. Prima casa are o lunga istorie, acum acoperita de ignoranta noilor locatari si de iedera ce inca se catara e ziduri.

Merg mai departe pe strada acum asfaltata, si o vad. Se inalta in mijlocul parcului si se pierde in ceata. Nu-i pot distinge ultimul element. Traversez si ma apropii nerabdatoare. Urc scarile aproape fugind, printre toate pietricelele ce sar in urma pasilor mei. E luminata doar la baza, asa ca varful inca se pierde in noapte si ceata.

Fac primul pas pe iarba si simt ca ma scufund incet. Zapada topita a lasat in urma pamantul umed si moale. Cu fiecare pas, zambetul schitat pe fata se micsoreaza. Nelinistea imi ocupa mintea si un fior imi traverseza corpul. Mi-e frica sa ma apropii de Ea.

E mare, n-o pot imbratisa. Rece si dura. In urma atingerii nu raman decat cu o senzatie de raceala pe degete si plans de fum. Privesc in sus, si inca nu-i vad sfarsitul.. fie din cauza cetii, fie a intunericului. Pentru ca n-am invatat inca sa o percep ca infinita...

Poate candva voi simti din nou mai mult decat doar respect pentru estetica si legenda ei. Poate candva o voi vedea infinita. Atunci cand voi invata sa cred cu adevarat...

Candva Coloana va fi din nou ce mi-a fost cu ani in urma. Mai mult decat doar scena creatiei literare din mintea mea...