(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”
E o lupta care se da in mine. Ca si cum doua personalitati dintr-un singur corp ar incerca sa se ucida reciproc. Sau poate doua vise.
As trai etern pentru a sti. Pentru a afla, a simti, a citi, a cunoaste oameni. Alegerile unui om, ca si el insusi, sunt fascinante. Dar sa fiu muta in mijlocul acelui vis?
Vreau sa scriu, sa invat sa insir cuvinte in care zbieratul sa trezeasca ecouri, in care soapta sa fie auzita, in care imaginea pictata din litere sa te infioare, sa te faca sa tremuri, sa o simti pe pleoape, sub pleoape, pe buze, pe obraji. Vreau sa auzi ce aud eu, sa vezi ce vad eu, sa intri in lumea mea, eternizata pe hartie, si sa te lasi hipnotizat, macar pentru o clipa.
Orice as alege, tot o egoista as ramane. Dar eu.. nu-mi pot ingropa cuvintele. Nu sunt tot ce am, dar sunt tot ce pot oferi, alaturi de un ceai niciodata prea mult indulcit.
Eu imi doresc o capodopera. Cuvintele pot fi gravate si in om.
Ma intreb, voi, Liz, Corina si
