Rapidul Sibiu - Timisoara...

...sta in tren. Are fata lipita de geam. Pe mana fragila, cu degete lungi si subtiri atarna 2 bratari de piele neagra. Schiteaza pe geam un nume imaginar si isi lasa mana sa cada.
Colegul de langa, pierdut in el insusi, ingana niste versuri fara sens.
Se uita pe geam. Stalpii de beton se apropie si se departeaza cu o viteza ametitoare. Se invarteasc in jurul ei, incadreaza acelasi peisaj monoton ce se repeta iar... si iar...
E curent in compartiment; suvite din parul ei prind viata, dansand parca in ritmul simfoniei vantului.

Imaginea de afara devine de o absurditate patrunzatoare. Si vantul parca miroase a ploaie. Primul fulger lumineaza margini rupte de nori, taie imensitatea cerului, il imparte in bucati. Primele picaturi de ploaie lovesc geamul trenului ce alearga pe campia imensa. Urme lungi si ascutite limpezesc semnele maronii de rugina si lut. Prin geamul deschis intra cateva picaturi inauntru. Se ridica si impinge geamul intepenit. Cad fire de rugina, se aude un scartait si se urneste. Dar nu se inchide, inca se mai simte raceala de afara. Fiorul ce ii trece prin suflet o ingheata.

Isi sprijina iar capul de geamul murdar. Respiratia ei calda abureste geamul, facand cel mai banal obiect sa para fantomatic, invaluit in lumina becurilor vechi si a culorilor tipatoare ale semafoarelor.
Mintea ei isi incepe joaca. O frantura din casa bunicii, o fraza din multele dezbatute cu Cecilia sub salcam, o seara de iarna si imbratisarea lui, un apus, un val de apa sarata care o trage la fund.
Tresare! Isi simte respiratia grea, intretaiata de mici suspine, pieptu-i zbatandu-se nervos. Picaturi de sudoare ii aluneca pe pielea rece. Ochii ei, larg deschisi, pastrau inca o sclipire de nebunie. Isi desclesteaza degetele de pe scaunul acoperit de piele rupta, si atinge geamul. Deseneaza iar. Nici ea nu stie ce, mana ii aluneca straina pe sticla neteda...

Iubito, vine toamna...

Vine, dar eu n-o simt. Si ploua afara, si nici asta nu simt. Percep fiecare picatuta ce-mi aluneca incet pe par, pe spate, pe maini, pe frunte, pe pleoape, pe buze, dar.. atat!
N-aud nici plans, nici ras. SI nu ma mai plec in fata ta ca altadata. Fug! Te-aud batand in geam si nu deschid. As vrea.. sa simt ca am nevoie de tine, ca si inainte. Sa te am.. sa ma am inapoi..

Iubito, te vad! Iti ating pielea translucida, de sidef. Simt mirosul ploii in parul tau lung, revarsat pe umeri. In suvitele incolacite in jurul gataului tau scluptat in marmura. Si ochii, ochii tai n-au albastru amiezei de iulie, sunt verde-cenusii, ca adancurile unei ape tulbure. In ei se zbate marea, cresc talazuri, se pierd amintiri.

Tu poti simti, nu?
Eu am uitat. Iubito, invata-ma sa simt iar toamna..

ei... celei ce a fost si muza si zeita

Sa aud ca ea a murit m-a lovit mai rau decat ar fi putut-o face oricare dintre fulgerele vazute atunci, de la fereastra trenului.
Nu pot sa-i scriu acum, aici o scrisoare de adio. Nu stiu de ce. Poate va fi o vreme cand o sa reusesc sa imprim cuvintele pe hartie. Dar probabil si atunci doar pe hartie vor ramane.
Nu-mi vine in minte decat un vers, si el tot al sau...
...pe tot ce-am trait doua cruci au crescut...