Mi-as dori sa pot sculpta in tine propria mea capodopera. Sa-ti conturez fiecare suvita de par, sa-ti pictez fiecare privire, mai tulburatoare decat portretul oricarui actor al gesturilor, sa-ti conturez fiecare nerv, fiecare vena, vizibila prin pielea fina. Sa-ti schitez arhitectura mintii si apoi sa te privesc transand fiecare umbra hasurata prin piramida propriei estetici.
Ai fi si muza, si silueta ei indepartata. Neclintita si nestiutoare de pasiunea stranita, de obsesiile create. Ai fi statuia materializata de gandurile unui nebun, imaginea vazuta de orb in singurul moment in care ar fura eternitatii darul ce lui i-a fost refuzat. Tu nu ti-ai putea cunoaste creatorul.
M-as abandona apoi tie, sa ma iei ca pe propria marioneta si sa incurci sforile jucandu-te cu ea. Sa scrijelesti in mine opera ta, sa-mi dai un nume si sa-nfierezi pe pielea mea propriul simbol al gratiei tale ezoterice. M-as pleca atunci in fata ta, entitate de nisip si apa, si te-as recunoaste ca pe-un zeu. As fi creatia ta, suferinda de psihoza. Mi-ai fi religia in care nu am stiut sa cred.
Surdul si-a imbratisat azi vioara, in clipa in care a auzit acel singur acord...
miercuri, 3 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Foarte misto scris, as fi putut crede pana-n sfarsitul penultimului paragraf ca-i scris de un tip cu o slabiciune secreta pentru tine :)
RăspundețiȘtergereSau nu ma-nsel? ;)
Raka, imi pare rau sa te dezamagesc... dar nu exista tipul ala cu vreo pasiune secreta care sa scrie asa ceva :))
RăspundețiȘtergereE doar ideea de capodopera care ma obsedeaza de-a dreptul in ultimul timp. :)