Cimitirul la crepuscul

Aceasi strada pietruita ca si ieri. Acelasi trotuar denivelat. Acelasi sentiment de asteptare, de dorinta. De data asta trec pe langa Ea, care sta ca o fantoma in noaptea albastra.

Ma apropii de cimitir. Poarta e aproape inchisa. Trag de zavor si imi porptesc umarul in ea. Se deschide cu un scartait scurt si se loveste de gard. Tocurile mele se aud pe trotuar. In fata vad vechea Biserica, la dreapta Capela Mortuala si cruci. Multe cruci, peste tot.

Dintre morminte apare un caine mare, cafeniu cu galbui. Tresar! Mi-e frica. Mereu mi-a fost frica de caini, sunt parca desprinsi din cosmarurile mele. Il simt mergand in spatele meu, parca urmarindu-ma oriunde m-as duce. Si ma uit inapoi mereu, la fiecare zgomot.

Printre cruci si morminte incerc sa simt ceva, dar e gol. Inca gol. Sunt doar reci si statice monumente ale omului. Ascund povesti, ascund vieti si trairi, dar cine le poate intrezari?
Simt cum ma infund in pamantul umed, aud fasaitul paltonului ce atinge garduri si ziduri de ciment. Ma opresc in apropierea primului zid, incercand sa inteleg de unde se aude muzica sinistra. Lanturi si vant. Pare undeva in fata, in cimitirul vechi. Merg inainte, iar acum se aude undeva in spate, prea departe.

De-a lungul cararii vad candele inca aprinse, aruncand o lumina rosie asupra pietrelor funerare, cioplite in marmura alba. Cainele e inca in spatele meu.. sau in lateral undeva.. Urcat pe mormantul de langa mine. Cimitirul e mai mare decat imi aminteam. Pana departe vad rasarind din pamant case vesnice. Undeva sunt 3 morminte vechi, sapate clasic in pamant, fara ciment, fara marmura, strajuite doar de 2 cruci vechi si un pic aplecate, de lemn.

Tresar speriata la un marait bizar. Cainele e inca in spatele meu, dar stiu ca nu a fost el. S-or inmulti oare cosmarurile mele? El inca merge acolo, la 3 metrii departare, oprindu-se in fiecare moment in care intorc capul inapoi, si schimband cararea. Nu latra, nu urla. Doar merge in urma mea, ca un vis urat, infricosator, si totusi.. Nu sunt singura. Desi, in tot ast cimitir,cel mai frica imi e de fiinta vie care paseste alaturea de mine. E propriul cosmar care ma urmareste, si totusi...

Deja am inghetat, abia imi mai simt degetele. Pungi de plastic, lanturi si clopotei nasc melodia purtata de vant. Si totusi e liniste. Un gard neingrijit se intinde in stanga mea. Ma apropii si, printre nuiele si fisuri in zid incerc sa intrezaresc ceva. Niciun bec, nicio lumanare. Doar cateva morminte razlete. Pamantul desacralizat al cimitirului se intind in fata ochilor mei, aratandu-mi parca fiecare sinucigas ce a decis sa renunte la darul acelui Zeu renegat.

Aud vantul cum se strecoara printre frunzele salciei si as vrea sa-i inteleg cantul.
Imi aprind o tigare si trag adanc in piept fumul mentolat. Fumul se disperseaza repede in atmosfera, scrumul nu se vede cand cade. E inca in spatele meu, ii simt pasii pe asfalt. Merg iar prin iarba, printre garduri si morminte, ma impiedic. Undeva in fata se aud caini latand. Altii. Alte cosmaruri. Fobia isi intinde ghearele asupra mea, imi incetineste miscarile. Inca nu vad crucea pe care-o caut.

Cotesc brusc spre partea din spate a cimitirului. Sut aproape pierduta printre cruci numerotate gresit si randuri ridicol aranjate. In lumina unui felinar ochii lui rotunzi capata o culoare ciudata. Pare sa se sperie de mine, de fiecare data cand imi arunc privirea inapoi.
Te temi de frica?
Ma intorc spre cararea principala, inca intrigata de gardul ce-i desparte pe cei "pacatosi" de tot restul. As vrea sa intru, sa le ating crucile, sa le simt raceala.

Alt marait se aude undeva, si nu, nu e nici acum cainele meu. Grabesc pasul, pana ajung langa gard. Ma opresc si privesc intrebator salcia. Vantul ingetat si-a sporit putearea suflului.
"Ce zici? Vreau sa inteleg ce zici! Te tot ascult si ma pierd in soaptele tale. Mi-a zis sa te ascult... Asa ca, lasa-ma sa aud ce zici"... Vajait in urechi, cuvinte neintelese in mintea mea si frig. Prea mult frig. Si dor, mult prea mult dor si regret.

S-a intors cu mine. Fara niciun latrat si fara niciun marait. Fara nicio impotrivire. Doar o urmarire fara sens. Ma simt ca si cum propria mea frica m-ar feri de ceva mai rau. Ca si cum propria teroare m-ar fugari spre iesirea din labirint, departandu-ma de usile ce ascund monstrii. Salvandu-ma de ce? Si pentru ce? ...cine esti?

Ma indrept spre iesirea principala. El s-a oprit langa Capela si ma priveste cum ma apropii de poarta. Se urca pe trepte si asteapta. Ies, si in urma mea trag fierul rece... Ma intorc in oras.