Nu aud. Nu aud nimic în afara muzicii. Șoapte apăsate, acorduri dure de chitară și sunet de tobe. Ar trebui să-mi spună ceva, dar trece pe lângă mine așa cum trece orice lucru de care nu-mi pasă. Îmi amintesc același moment, aceleași cuvinte, dar nu le mai înțeleg în niciun fel.
E mai ușor când nu mă mai gândesc. Fac mai multe, ajung mai departe. Dar nu mai știu ce vreau sau de ce lupt pentru ceva. Mă încred în visele pe care le aveam înainte și nu-mi pun întrebări. Ignor orice urmă de confuzie și trec mai departe, pentru ca știu că dacă mi-aș permite întrebări, n-aș ști ce să-mi răspund. Am o afinitate spre inevoluție emoțională acută și vise neînțelese. Totul se mișcă cu viteză și rămân în urmă. Nu știu să zâmbesc.
Îmi urăsc alegerile de acum: sunt aceleași cu cele ce cu luni în urmă erau negate și respinse. Mă simt ca un psihotic cu tendințe criminale. Am nevoie de timp în care oboseala mentală să dispară. De somn profund, vise și frumos. Și timpul nu-l pot obține decât prin propria multiplicare.
Anna privește absentă prin geamul murdar al tramvaiului. Nu înțelege niciun cuvânt din piesă, dar linia melodică e obsedantă. Privirea e blocată și colțurile buzelor i se ridică într-un zâmbet intolerant. Vrea timp de joacă și îl va avea. Regulile nu există, etica e discutabilă și alegerile parțiale. Rezultatul nu se va reflecta asupra ei. Orice s-ar întâmpla, mereu se poate pune punct, și mereu emoțiile vor trece și vor fi uitate.
Transformarea nu are durată limitată la un anume timp. Nu este nici dorită. O vreau înlăturată dar nu pot acum, așa. Nu știu cât de obosită sunt.
"În ce crezi acum, când oamenii din jurul tău pier..?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu