Aproape s-a întunecat. Bate un vânt rece și împraștie praful de pe asfalt. Îi intră în ochi și o face să clipească des și necontrolat. Simte răceala toamnei prin hainele subțiri, iar părul i se încurcă din cauza vântului, îi acopera fața și o îneacă. Sub tricoul scurt și puțin prea larg, pielea reacționează instant la fiecare adiere. Primii stropi din ploaia rece o ating și crează șocuri. Hainele se lipesc de piele, conturând curbe abia sesizabile.
Mi-e frig și o criză aproape că își face loc. N-am voie să o exteriorizez. Cred din ce în ce mai puțin și vreau să mă pierd in toamnă. În plimbări lungi si ceai fierbinte, în ploaie rece și răceli temporare ce dau senzația unui delir. Am învățat să nu mai țip, dar șoaptele nu se aud. Conștientizarea unui oarecare efect placebo distruge orice șansă la o recuperare, fie ea și paliativă.
Orașul tăiește prin lumini portocalii și fantome abia perceptibile. Ploaia alungă oamenii și cheamă reveria. Azi nu știu nimic din ce simt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu