luni, 6 februarie 2012

Bucuresti - Timisoara 5/6


Are un pulover gri cu model scandinav. Blugi și un fular mare, alb, tot cu elemente nordice. Părul lung, șaten i s-a încâlcit deja printre haine. S-a urcat pe banchetă lângă geam, cu un picior apropiat de piept. E frig în compartiment, iar puloverul nu o poate acoperi. Buzele rotunde sunt vopsite bordeaux, iar ochii îi sunt de un căprui deschis, cu gene lungi. Mâinile îi sunt subțiri cu degete lungi, puțin vineții de la frig. Are o brățară de piele atârnată la mâna stânga. Pe ea e imprimat un text fără sens. Abia se întrevede și o parte din tatuajul ce îi acoperă partea interioară a încheieturii. 

Trenul a pornit, iar compartimentul se încălzește. Combinația între oboseală, plăcere și căldură e stranie. Geamul e parțial aburit, cu doar câteva picături ce își fac loc în jos. Ninge viscolit. Peste iarbă și peste șine se vede deja o peliculă albă.

***


Urăsc trenurile fără compartimente. Coridoare lungi, populate de mase de oameni prea puțin omogene. Vagonul e necompartimentat, iar lumina prea puternică. În geam văd doar negru și propria imagine. Trenul merge mai repede decât mi-aș dori. Și e mult prea cald. Am nevoie să-mi las capul pe geam pentru a respira. Cu colțul ochiului îmi văd propria mână, în lumina din compartiment. Ecranul monocrom al laptopului și o sticla de apă goală. În față, zapada e crăpata pe alocuri de tufe negre și goale. Departe, o linie colorată de lumini. Îmi amintește de drumul de la Năvodari la Constanța.

Nu mai înțeleg niciun cuvânt din melodii. Scenarii fără sens, gânduri ce mă bântuie și le blochez. Din nou și din nou. Aburesc geamul. Vreau să scriu, dar îmi revine în minte ridicolul gestului. Cred că există totuși fraza perfectă pentru a fi scrisă. Una pentru tren, alta pentru gemul tau.

Oboseală stranie. Fără somn, și încă fără scenarii bizare. Poate că azi nu mai știu să simt. Am nevoie de șocuri prelungite și lipsă de oameni. Senzațiile distructive sunt dorite la fiecare trezire. Somn rău și vise urâte. Câini. Toate duc la ridicări bruște și o arcuire la 90 de grade a jumătății superioare a corpului. Îmi caut propriile droguri periodic. Vindecarea e mereu temporară și incompletă. Nici nu știu dacă nu și ipoteza sa este una falsă din principiu. Axiomă neacceptată.

Când ninge îmi place să stau pe pervaz și să privesc. Sau sa fiu într-un tren fără lumină. Sau să mergem undeva, printre lumini portocalii. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu