Mi-as dori uneori sa pot opri momente. Sa le fur timpului. Atunci cand las in mine ceva de care am fugit prea mult si care ma ajunge din urma doar pentru o clipa in care sa ma priveasca in ochi. Ceva ce poate nu doresc sa mai am, dar care ma fascineaza intr-atat incat sa imi doresc o retraire.
Si totusi, retrairile sunt dezamagitoare. Copii cu veleitati de perfectiune.
De ce sa modelez trecutul prin retrairi diforme? Plastilina fara fond. Descompusa si fara sansa de recuperare a formei initiale.
Doar moartea momentului ii da sansa apartenentei la clasicism. Lungirea sa din frica de necunoscut sau de pustiu nu fac decat sa roada in el.
Trairile sunt antitetice, pentru ca iubirile sunt multiple. Aleg pe rand, cand singuratatea, cand apartenenta mea langa tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu