pentru ca am in fata 2 cani de ceai pline
pentru ca in una din ele ceaiul se va raci si va ramane nebaut
pentru ca vreau sa-mi citeasca cineva "Gudrun"
pentru ca nu exista acea persoana
pentru ca am scris o scrisoare
pentru ca nu am trimis-o si nu o voi trimite
pentru ca ascult de 2 ore aceeasi melodie
pentru ca inca imi doresc sa mai ninga
pentru ca e greu sa si plangi uneori
pentru ca imi doresc sa joc teatru si n-am un scenariu
pentru ca o sa adorm curand, si iar o sa am cosmaruri
pentru ca si noaptea trecuta am visat caini si m-am trezit ingrozita
pentru ca va fi luna plina a II-a oara in acest decembrie
pentru ca mi-am amintit asta
pentru ca scriu tampenii
pentru ca si cred aceste tampenii
pentru ca printr-un singur gest am aratat cat de egoista sunt
pentru ca imi pare rau ca a existat acel gest
pentru ca azi asta am baut prea mult
pentru ca inca sunt lucruri si oameni care conteaza
pentru ca inca am principii pe care nu le voi distruge
pentru ca in curand voi pleca iar
pentru ca am stiut ca nu erai al meu
pentru ca nu am fost a ta, ci a visatorului care imi zambise
pentru ca vreau sa spun atat de multe
pentru ca nu gasesc nici cuvintele, nici puterea sa vorbesc
pentru ca vreau sa-mi zici "noapte buna" in seara asta, inainte sa ma intalnesc cu cainii mei...
miercuri, 30 decembrie 2009
marți, 29 decembrie 2009
...pentru ca am ascultat "Falling Slowly"...
Inca mai simt urme de dungi rosii, ce nu mai sunt vizibile. Inca mai am cicatricea de pe mana, o promisiune facuta, o melodie si o figura in minte, inca simt aroma unui ceai in nari...
Inca simt primii fulgi de zapada de anul asta cum cad peste mine. Inca ii simt pe cei de acum aproape 5 ani. Inca vreau sa vad Anastasia in fiecare an, sa inot noaptea in mare, sa adorm in bratele tale.
Dar va veni o vreme cand urmele se vor duce, cand promisiunea se va uita, cand nu voi mai asculta acea melodie, nu voi mai bea acel ceai. O vreme cand zapada va fi doar.. zapada, cand nu-mi voi aminti de Anastasia, cand nu voi mai intra noaptea in mare, cand voi adormi singura, fara sa-ti mai soptesc nimic, si fara sa mai realizez de ce mi-e dor...
Doar cicatricea de pe mana va ramane... aceea pe care inca n-ai simtit-o...
"Vine o vreme... cand ploua rece."
Inca simt primii fulgi de zapada de anul asta cum cad peste mine. Inca ii simt pe cei de acum aproape 5 ani. Inca vreau sa vad Anastasia in fiecare an, sa inot noaptea in mare, sa adorm in bratele tale.
Dar va veni o vreme cand urmele se vor duce, cand promisiunea se va uita, cand nu voi mai asculta acea melodie, nu voi mai bea acel ceai. O vreme cand zapada va fi doar.. zapada, cand nu-mi voi aminti de Anastasia, cand nu voi mai intra noaptea in mare, cand voi adormi singura, fara sa-ti mai soptesc nimic, si fara sa mai realizez de ce mi-e dor...
Doar cicatricea de pe mana va ramane... aceea pe care inca n-ai simtit-o...
"Vine o vreme... cand ploua rece."
luni, 28 decembrie 2009
ora 4:23 - aburi de realitate
Tu minti. Si minti mult. Si minti mult si prost.
Minciuna e o adevarata opera de arta. E un scenariu pe care il compui si-l inveti pana la cel mai mic detaliu. Uneori uiti replici, sau partenerii de scena le modifica pe cele stiute, asa ca improvizezi. Dar tot te intorci la scenariul initial si incerci sa transformi piesa intr-o capodopera. O capodopera a ta, nu a haosului!
Si atunci cand ajungi sa crezi fiecare minciuna, abia atunci, eu, spectator naiv al interpretarii tale, voi intelege dilemele personajului pe care tu il schitezi.
"Artistii folosesc minciuni pentru a spune adevarul"
Eu nu mi-am creat propria piesa.. Dar am indraznit sa improvizez in realitate. Si realitatea mi-a dat o palma. Am pierdut in fata propriei tentatii de a juca teatru. Nu stiam ca acel cliseu cu "lumea ca o mare scena", nu se aplica decat atunci cand exista un scenariu...
Minciuna e o adevarata opera de arta. E un scenariu pe care il compui si-l inveti pana la cel mai mic detaliu. Uneori uiti replici, sau partenerii de scena le modifica pe cele stiute, asa ca improvizezi. Dar tot te intorci la scenariul initial si incerci sa transformi piesa intr-o capodopera. O capodopera a ta, nu a haosului!
Si atunci cand ajungi sa crezi fiecare minciuna, abia atunci, eu, spectator naiv al interpretarii tale, voi intelege dilemele personajului pe care tu il schitezi.
"Artistii folosesc minciuni pentru a spune adevarul"
Eu nu mi-am creat propria piesa.. Dar am indraznit sa improvizez in realitate. Si realitatea mi-a dat o palma. Am pierdut in fata propriei tentatii de a juca teatru. Nu stiam ca acel cliseu cu "lumea ca o mare scena", nu se aplica decat atunci cand exista un scenariu...
Si daca nu ti-ai rostit cuvantul?
Cui mai spui cuvintele deja scrise in scenariu - replica personajului principal?
Intri in alta piesa, cu alti actori, si-ti rostesti acolo, cu o flexiune voit manipulatoare in voce, replicile ridiculizate de falsitatea situatiei?
Nu e trist asa?
Intri in alta piesa, cu alti actori, si-ti rostesti acolo, cu o flexiune voit manipulatoare in voce, replicile ridiculizate de falsitatea situatiei?
Nu e trist asa?
sâmbătă, 26 decembrie 2009
scenariu. episodul 1
E galagie in jur. Muzica e prea tare si vocile prea puternice. Toti vorbesc despre toate fara sa zica nimic. Majoritatea rad fara a incerca sa inteleaga vreun oarecare al II-lea sens in cuvintele auzite. Nimeni nu pricepe nimic.
Hainele si parul ii sunt imbibate de fum de tigara, il simte la fiecare miscare ce-o face. Mana ce strange tigarea intre aratator si mijlociu s-a proptit de masa, in apropierea scrumierei negre, de ceramica.
Priveste caramizile ce compun peretele din fata ei, uitand pentru cateva momente de zumzetul din jur.
- Anna.. Anna!
Tresare in momentul in care ii simte mana pe umar, si-l priveste cu ochi mari, curiosi. Mintea ei e inca departe, n-a reusit sa se lege de realitate inca.
- Deci, raspunde-mi! Care era cartea aia de care vorbeai?
- Uh?.. Ah, da.. "Tunelul".. Ernesto Sabato..
Clipeste de cateva ori dezorientata, incercand sa-si aduca aminte restul conversatiei avuta cu cateva minute in urma.
Isi fixeaza privirea asupra paharului de vin din fata ei, incercand parca sa descompuna in minte fiecare atom de materie, fiecare gand din incapere, fiecare cuvant.
Ii vede silueta un pic deformata de sticla si lichid, si-si abtine o tresarire. Fiorul din stomac nu poate fi controlat, dar gesturile sale, da. Fara sa clipeasca, ii urmareste fiecare miscare in reflexia din pahar.
- Si eu te sarut iubito.
Fata se apropie prin spatele Annei si-si lasa capul pe umarul ei, ca intr-un raspuns la soapta auzita. Parul ii aluneca peste gatul prietenei, ii acopera mana dreapta si pieptul. O mana imbracata in voal negru ii cuprinde posesiv celalalt umar si-si rasfira degetele peste baza gatului si clavicula ei. Isi lasa pentru cateva secunde fruntea rece pe obrazul Annei, apoi se ridica.
Ia pachetul de tigari de pe masa, scoate una, o aprinde, si savureaza primul fum. Se asaza pe un scaun, soarbe o gura de vin din paharul Annei si o priveste insistent. Degetele ei ii prind incheietura si o trag spre sine.
- M-am intors.
- Oare? Tu, tu te-ai intors?
Pleoapele fetei se pleaca, scotand in evidente genele lungi, arcuite natural. Isi apropie fata de gatul Annei si o saruta usor.
- Te astept in seara asta acasa. Mi-e dor de tine, vreau sa ma tii in brate in noaptea asta.
Isi lasa tigarea pe marginea scrumierei, se ridica si pleaca.
Anna priveste un timp fumul ce se ridica din tigarea neterminata. O ia intre degete, o apropie de buze, gata sa o sarute, trage un fum si o priveste parca hipnotizata.
- Mie mi-a fost dor de rujul rosu de pe buzele tale, imprimat pe tigarea mea...
Hainele si parul ii sunt imbibate de fum de tigara, il simte la fiecare miscare ce-o face. Mana ce strange tigarea intre aratator si mijlociu s-a proptit de masa, in apropierea scrumierei negre, de ceramica.
Priveste caramizile ce compun peretele din fata ei, uitand pentru cateva momente de zumzetul din jur.
- Anna.. Anna!
Tresare in momentul in care ii simte mana pe umar, si-l priveste cu ochi mari, curiosi. Mintea ei e inca departe, n-a reusit sa se lege de realitate inca.
- Deci, raspunde-mi! Care era cartea aia de care vorbeai?
- Uh?.. Ah, da.. "Tunelul".. Ernesto Sabato..
Clipeste de cateva ori dezorientata, incercand sa-si aduca aminte restul conversatiei avuta cu cateva minute in urma.
Isi fixeaza privirea asupra paharului de vin din fata ei, incercand parca sa descompuna in minte fiecare atom de materie, fiecare gand din incapere, fiecare cuvant.
Ii vede silueta un pic deformata de sticla si lichid, si-si abtine o tresarire. Fiorul din stomac nu poate fi controlat, dar gesturile sale, da. Fara sa clipeasca, ii urmareste fiecare miscare in reflexia din pahar.
- Si eu te sarut iubito.
Fata se apropie prin spatele Annei si-si lasa capul pe umarul ei, ca intr-un raspuns la soapta auzita. Parul ii aluneca peste gatul prietenei, ii acopera mana dreapta si pieptul. O mana imbracata in voal negru ii cuprinde posesiv celalalt umar si-si rasfira degetele peste baza gatului si clavicula ei. Isi lasa pentru cateva secunde fruntea rece pe obrazul Annei, apoi se ridica.
Ia pachetul de tigari de pe masa, scoate una, o aprinde, si savureaza primul fum. Se asaza pe un scaun, soarbe o gura de vin din paharul Annei si o priveste insistent. Degetele ei ii prind incheietura si o trag spre sine.
- M-am intors.
- Oare? Tu, tu te-ai intors?
Pleoapele fetei se pleaca, scotand in evidente genele lungi, arcuite natural. Isi apropie fata de gatul Annei si o saruta usor.
- Te astept in seara asta acasa. Mi-e dor de tine, vreau sa ma tii in brate in noaptea asta.
Isi lasa tigarea pe marginea scrumierei, se ridica si pleaca.
Anna priveste un timp fumul ce se ridica din tigarea neterminata. O ia intre degete, o apropie de buze, gata sa o sarute, trage un fum si o priveste parca hipnotizata.
- Mie mi-a fost dor de rujul rosu de pe buzele tale, imprimat pe tigarea mea...
joi, 24 decembrie 2009
imaginea de la fereastra...
Catarata pe pervazul de la fereastra, sta ea. Are silueta prelunga si subtire, parul lung, brunet, piele alba si o privire melancolica, ce face culoarea ochilor caprui si mai pala. Are picioarele stranse sub ea, iar mainile si fruntea ii sunt lipite de sticla.
"E bizar sa fumezi cand afara e ceata."
Fumul se pierde in particulele stravezii, le imbratisaza, se dizolva in ele si dispare, fara a-ti sansa de a-i savura estetica formei descrise.
E o imagine stearsa, ce nu-ti permite sa vezi decat umbre. Siluete nedefinite ca ale celor 2 ce se imbratisaza la coltul strazii. Luna ce mai devreme isi arata clar stralucirea rece, s-a inecat in pacla.
Tigarea dintre degetele ei se consuma incet, prea incet.
Sunete dulci de vioara si pian se impletesc, deseneaza o melodie stranie. Nici nu-si da seama daca e real, sau doar mintea ei creaza si traieste un alt scenariu.
In ceata isi face aparitia incet o mana subtire, feminina ce se misca fluid. Pletele lungi ale creaturii se incurca printre degetele propriei maini, fasii ale rochiei de voal se departeaza de trupul subtire, fragil si rece. Se roteste incet, isi arunca parul pe spate, lasand la vedere un gat lung, alb, si pieptul dezvelilt, deosebit de orice statuie a unei zeitati grecesti.
Isi mijeste ochii, incercand sa distinga macar un detaliu al frumusetii ireale ale entitatii din fata sa. Dar cu cat incearca mai mult, cu atat ea se disperseaza in ceata.
Nu mai raman in urma decat razele reci aruncate de felinarul modern de peste drum. Niciun fluture nu-si cauta o casa in lumina, si nisipul din clepsidra de langa pat si-a terminat scurgerea.
Fata nu mai apare, iar dansul sau hipnotic, ramane in mintea ei ca o intrebare.
"Cat de nebuna sunt?"
Figura himerei ii va ramane mereu necunoscuta.
"E bizar sa fumezi cand afara e ceata."
Fumul se pierde in particulele stravezii, le imbratisaza, se dizolva in ele si dispare, fara a-ti sansa de a-i savura estetica formei descrise.
E o imagine stearsa, ce nu-ti permite sa vezi decat umbre. Siluete nedefinite ca ale celor 2 ce se imbratisaza la coltul strazii. Luna ce mai devreme isi arata clar stralucirea rece, s-a inecat in pacla.
Tigarea dintre degetele ei se consuma incet, prea incet.
Sunete dulci de vioara si pian se impletesc, deseneaza o melodie stranie. Nici nu-si da seama daca e real, sau doar mintea ei creaza si traieste un alt scenariu.
In ceata isi face aparitia incet o mana subtire, feminina ce se misca fluid. Pletele lungi ale creaturii se incurca printre degetele propriei maini, fasii ale rochiei de voal se departeaza de trupul subtire, fragil si rece. Se roteste incet, isi arunca parul pe spate, lasand la vedere un gat lung, alb, si pieptul dezvelilt, deosebit de orice statuie a unei zeitati grecesti.
Isi mijeste ochii, incercand sa distinga macar un detaliu al frumusetii ireale ale entitatii din fata sa. Dar cu cat incearca mai mult, cu atat ea se disperseaza in ceata.
Nu mai raman in urma decat razele reci aruncate de felinarul modern de peste drum. Niciun fluture nu-si cauta o casa in lumina, si nisipul din clepsidra de langa pat si-a terminat scurgerea.
Fata nu mai apare, iar dansul sau hipnotic, ramane in mintea ei ca o intrebare.
"Cat de nebuna sunt?"
Figura himerei ii va ramane mereu necunoscuta.
miercuri, 23 decembrie 2009
azi iubesc... nemotivat
A inceput cu un fir de lumina ce trecea timid printre draperiile visinii si se ondula peste perne, pat si covor. A continuat cu un zambet somnoros ce s-a largit in momentul in care am ajuns la fereastra si am privit afara. Alb! Inca o zi alba.
A fost frigul ce imi intepa pielea si fericirea pe care am simtit-o cand mi-am intalnit "fratele". Si pisica neagra ce mi-a iesit in cale si care s-a jucat cu mine. Modul in care s-a apropiat de mine si mi s-a urcat pe umar, in care imi prindea parul cu ghearele si cum rasuflarea ei imi incalzea obrazul.
Am adorat ceaiul negru, cu mult lapte si NU prea mult zahar din Piano, orasul acoperit de noapte si luminat in portocaliu, melodiile de la Artesia, modul in care am fost privita si modul in care mi s-a vorbit.
A fost apoi copilul frantuz care incerca sa ma intrebe ceva, si care a zambit larg in momentul in care a auzit raspunsul in limba natala. M-a bucurat zambetul lui. Mi l-a daruit, l-am primit si l-am pastrat.
Azi am iubit pe rand un zambet, o pisica, o privire, un ceai si un copil haotic. Si te-am iubit continuu pe tine. Azi am iubit.. nemotivat...
Imi pare rau doar ca n-am reusit sa scriu ceea ce am spus mai sus, intr-un mod mai estetic. Richie avea dreptate.. depresia e mai inspiranta din punct de vedere creativ, decat fericirea.
A fost frigul ce imi intepa pielea si fericirea pe care am simtit-o cand mi-am intalnit "fratele". Si pisica neagra ce mi-a iesit in cale si care s-a jucat cu mine. Modul in care s-a apropiat de mine si mi s-a urcat pe umar, in care imi prindea parul cu ghearele si cum rasuflarea ei imi incalzea obrazul.
Am adorat ceaiul negru, cu mult lapte si NU prea mult zahar din Piano, orasul acoperit de noapte si luminat in portocaliu, melodiile de la Artesia, modul in care am fost privita si modul in care mi s-a vorbit.
A fost apoi copilul frantuz care incerca sa ma intrebe ceva, si care a zambit larg in momentul in care a auzit raspunsul in limba natala. M-a bucurat zambetul lui. Mi l-a daruit, l-am primit si l-am pastrat.
Azi am iubit pe rand un zambet, o pisica, o privire, un ceai si un copil haotic. Si te-am iubit continuu pe tine. Azi am iubit.. nemotivat...
Imi pare rau doar ca n-am reusit sa scriu ceea ce am spus mai sus, intr-un mod mai estetic. Richie avea dreptate.. depresia e mai inspiranta din punct de vedere creativ, decat fericirea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)