Cândva îmi voi aminti să mă întorc aici.

 

Înainte cred că erau atâtea detalii în minte, încât încercând să prind un anume gând, mă înecam cu restul. Apoi le blocam, înainte de a le înțelege. Și credeam că nu pot simți nimic. Simt fericirea la rație acum. Într-un minut mi se clădesc regate sau sunt aruncată în temnița propriei condamnări.

***

Îmi era dor: de locuri vechi, de vin fiert, de ea, de tine. Străzile sunt ude, iar ploaia și vîntul reci. E noaptea târziu și este gol împrejur. E poate timpul să plec spre gară. Nu știu cu siguranță pentru ce este momentul acesta.

Atunci era pentru noi două pe străzi, pe linii de tramvai. Râsete cu ecou și zâmbete negândite. Persoane ce rămân în mine chiar dacă sunt departe. Chiar dacă nu le vad, sau nu le vorbesc des. Și ceaiul și vinul au arome altfel. Aș vrea să mă opresc, și cu mine să opresc tot. Să iau fiecare detaliu, să-l înțeleg și să-l păstrez în mine. Deși, poate tocmai lipsa altor detalii le face pe cele reținute cu atât mai puternice.

Mă întreb de câte ori mă gândesc la tine. Nu cred că vreau să știu. Numărul mi-ar da impresia unei boli psihice. Aș vrea să îți arăt realitatea mea atunci când e frumoasă. Acum. Să zâmbesc la zâmbetul tău. Știi, numărasem 17. Îți voi scrie altundeva.

"you can always make me smile.."

fila XVII

"Realitatea nu-mi place și o resping" 

Sunete dure îmi atacă timpanele, și totuși ma calmează. Povestea mă obsedează. Atât din mine e în ea încât coincidența îmi amintește de singura dată în care nu am avut curajul de a crede că gestul e adevărat. Vreau să mă ascund iar în trenuri. Cer libertate și zâmbet. Drumuri fără noimă și companie necunoscută. Fascinație deja întâlnită. Sinceritate obsedantă și încredere. Un farmec aparte și o frică nelămurită.

Nu pot închega cuvintele. Azi simt diferit. Îmi trece încet oboseala și senzația de drog. Și le vreau înapoi. Mă bântuie cuvintele ce le aud și redau atmosfera unei veri la mare. În mijloc de toamnă eu caut apă sărată și nisip umed. Par lung, încâlcit și ud, plin de nisip. Tricou prea mare. Acoperiș. Somn, frig și o scoică verde. Neputința de a îmi stăpâni gândurile. Abandon în muze.

Mă apropii de tine prin iluzii și visuri.

fila XVI

Simt nevoia unei sedări. O poveste străină, care o va acoperi pe a mea. Ceai fierbinte, pătură și ploaie. Scenariile ideale rămân însă ceea ce sunt de la început: utopie. Buzele au o tentă de sărat și poveștile sunt false. E toamnă doar noaptea și doar din când în când.

Fericirea o trăiesc prin cele mai mici gesturi. Străini, întrebări fără logică și răspunsuri sincere venite exact de unde nu mă aștept. Îmi amintesc vag jocul cu alții, și personaje ipotetice, cu valoare de real. De ceva vreme încerc să-mi amintesc un citat anume. Spune că nu poți și trăi cu adevărat și crea în același timp. Încă nu l-am găsit. Poate cândva..

fila XV

Aproape s-a întunecat. Bate un vânt rece și împraștie praful de pe asfalt. Îi intră în ochi și o face să clipească des și necontrolat. Simte răceala toamnei prin hainele subțiri, iar părul i se încurcă din cauza vântului, îi acopera fața și o îneacă. Sub tricoul scurt și puțin prea larg, pielea reacționează instant la fiecare adiere. Primii stropi din ploaia rece o ating și crează șocuri. Hainele se lipesc de piele, conturând curbe abia sesizabile. 

Mi-e frig și o criză aproape că își face loc. N-am voie să o exteriorizez. Cred din ce în ce mai puțin și vreau să mă pierd in toamnă. În plimbări lungi si ceai fierbinte, în ploaie rece și răceli temporare ce dau senzația unui delir. Am învățat să nu mai țip, dar șoaptele nu se aud. Conștientizarea unui oarecare efect placebo distruge orice șansă la o recuperare, fie ea și paliativă. 

Orașul tăiește prin lumini portocalii și fantome abia perceptibile. Ploaia alungă oamenii și cheamă reveria. Azi nu știu nimic din ce simt. 

fila XIV

Mi-as dori uneori sa pot opri momente. Sa le fur timpului. Atunci cand las in mine ceva de care am fugit prea mult si care ma ajunge din urma doar pentru o clipa in care sa ma priveasca in ochi. Ceva ce poate nu doresc sa mai am, dar care ma fascineaza intr-atat incat sa imi doresc o retraire. 

Si totusi, retrairile sunt dezamagitoare. Copii cu veleitati de perfectiune. 

De ce sa modelez trecutul prin retrairi diforme? Plastilina fara fond. Descompusa si fara sansa de recuperare a formei initiale.

Doar moartea momentului ii da sansa apartenentei la clasicism. Lungirea sa din frica de necunoscut sau de pustiu nu fac decat sa roada in el. 

Trairile sunt antitetice, pentru ca iubirile sunt multiple. Aleg pe rand, cand singuratatea, cand apartenenta mea langa tine. 

Razboi

Scartait de tabla indoita si vant cald. Cerul e aproape negru si luna se vede la inaltimea ochilor. E mare si galbena, acoperita in totalitate de fasii orizontale de nori. Lumina ei e difuza, amintind de imaginile apocaliptice din Mordor. E liniste. Prea liniste. Nici masini, nici oameni. Din cand in cand se aude cate un latrat atat de departe incat ai putea crede ca e in cealalata parte a orasului.

Gandurile nu imi sunt clare. Nu stiu daca sunt fericita sau nu. Nu, nu vreau sa plec de langa fereastra. Imi place sa simt vantul in fata si sa scot capul cat mai in afara. Momente de care mi-e dor, momente de care mi-e frica, viitor fara noima, asteptari si nesiguranta. Frica si batai prea rapide in piept.

Luna e mai jos, portocalie si traversata de dungi ce nu stiu daca sunt tot nori sau doar sarmele de la stalpii telegrafici. Mi-e dor de plopii ce erau cu 15 ani in urma aici. Nicio fereastra de la blocurile sau casele din jur nu e luminata. Si totusi, uneori cand ma uit spre penitenciar mi se pare ca vad cu coada ochiului o fereastra mare, cu lumina aprinsa si o silueta ce se plimba inauntru.

Ma astept ca in fiecare secunda sa se vada o umbra care paseste afara din intuneric. Observata continuu, chiar si cu camerele de supraveghere stinse. Imi vin in minte camere capitonate si zambete stranii.

Orasul nu e parasit. Nici adormit. Il simt ca si cum se pregateste de razboi. Ei asteapta la intrare ca frica sa-si faca efectul. Doza e letala si vaccinul obligatoriu. Nimeni nu face nicio miscare, si deja le vad fantomele. Astept una ce se apropie prin spatele meu, dar parca refuza sa ma atinga.

Luna a disparut. Tabla se loveste mai departe si scartaie ingrozitor. Zgomote simple, normale, ce refuz parca sa le aud in timpul zilei capata proportii supradimensionale. Doze? Iar imi vine in minte cuvantul, sub puterea unui alt context.

Orasul va fi sub asalt in aceasta diminieata. In fiecare seara cate unul dintre privitori isi face planul si dimineata se infiltreaza. Nici nu simtim cand am devenit ai lor.

"Eu traiesc din supradoze.."

fila XIII

Momentele fericite se dau la ratie. Le traiesti tocmai atunci cand rutina si-a gasit spatiu de ridicat arhitecturi grotesti in tine. Vin doar ca sa darame pilonii si sa lase un haos si o oboseala si mai mare. Nu vreau calm mental si nici obiectivitate sau ratiune in decizii. Vreau sa cred fara niciun pic de indoiala si sa nu intreb. Existenta fara definitii.

Gandurile contradictorii exista pentru torturi lungi si incete.

Mi-e frica sa nu uit si momentele astea. Pe altele le-am uitat desi nu am crezut ca e posibil. Se sterg incet fara nicio sansa sa se transforma intr-un tatuaj permanent. Doar cuvintele mai amintesc uneori cate o seara. Simt nevoia sa cred ca imaginile pot ramane infierate in tine.

"Nu stiu..."