tema 1

Hârtii și creioane. Linii drepte. Cuburi. Anturaj. Perspective. Alegerile de care fugeam cu 2 ani în urmă m-au ajuns într-un final și mă presează. O iau de la capăt și mă înec în supradoze: gânduri neînțelese, vise incomplete și dependențe nerecunoscute. Timpul e comprimat în pastile mici pe care le înghit la cateva ore. Un timp aici, unul pe banca umedă, altul in clasa de la etajul 4 sau în camera ta. Se întrepătrund neînțeles și se pierd printre linii de construcție. Nu mai vad punctele.

Am schimbat ideile și oamenii ce trăiesc în mine. Am schimbat casele, cărțile și pernele. Mi-e frică de apropierea primei predări a temei la fel cum mi-e frică de apropiere. Fug și mă ascund după o cortină de "aventură". De pe acoperișul universității, lumea era a mea. 

printre pagini...

Silueta subțire de la masa alăturată e învăluită în fum. Voci îl chemă după nume neînsușite. Părul puțin ondulat îi e lăsat pe spate. În mână ține un pahar de vin roșu, neatins încă de buze. Degetele subțiri strâng turbat de piciorul paharului. Privirea i s-a fixat. Număr secundele. Nu se mai termină. Parcă nu vrea să privească în altă parte. Nu știu la ce privești. Doar scriu absent pe o revistă uzată.

Zăpada acoperea fiecare mormânt. Cripta e rece și plină de iederă. Te apropi cu un aer străin și dur. Mă aștept în fiecare secundă să scoți un pumnal și să îl simt în mine. Nu știu cum sau de ce am venit. Jocul cu căldura palmelor e departe, lăsat în cafeneaua din Lipscani. Însemnele de pe pereți nu mi se descoperă și vreau să fug de tine. Nu te cunosc. Ești doar un zâmbet dintr-o cafenea al carei nume deja l-am uitat.

Nevroze continue. La fiecare deschidere a ușii, la fiecare zâmbet sau cuvânt. Vreau să plec și totuși..? Soneria telefonului e nouă. N-o recunosc și mă pierd în poveste. Scara căminului, pervazul din 13 și ore lungi de discuții. Tu în Manufactura. Pentru prima dată 5 țigări și nimic amar. Era noaptea târziu. Zâmbetul îți era albastru și prietenul pierdut. A mea pentru câteva momente. Era apoi camera cu Le Chat Noir și o ciocolată prea mare. Fum si somn. Prea amețită să mai conteze o a 3-a companie. Clipa avea mai multă sinceritate decât întregul experiment viitor.

Alte linii de tramvai, alte persoane. Fiecare gând e public și hainele dispar fără sens. Încerc să rostesc fiecare cuvânt. Aleg prea încet și nu ajung. Tu omiți și eu te mint fără voie.

Nu al meu atunci, sau 3 luni mai târziu. Doar noaptea cu ploaie beată a contat cu adevărat. Și muzica potrivită crizelor. 

fila XXII

Ea stă la marginea patului. Mintea îi e rătăcită și corpul înțepenit. Părul lung și umed i s-a încâlcit pe pernă și printre degetele lui. Îi aude respirația și îi simte părul lung mângâind-o pe gât. Degetele lor se întrepătrund. Și scapă, fug și caută. Îi scapă un surâs. S-a dezobișnuit de fiori noi și de frică. Tremur necontrolat și respirație sacadată. Nu știe dacă îi dacă simte buzele sau respirația plimbandu-se pe piele. O prinde cu o mână de umăr și apoi o coboară. Breteaua îi aluneca de pe umăr. O mușcătură și o altă mână pe gât. Respirația devine incontrolabilă. La fel și mobilitatea corpului. Și dacă renunță la a se opune se va întâmpla ce?

***

O criză bruscă și o schimbare de personalitate. Întoarcere la dependențe vechi. Corpul suportă greu tensiunea. Pentru că nu mai trăiesc decât atunci când inima îmi bate prea repede pentru a a mai fi comod. 

Statia Basarab

A coborî la metrou înseamnă mereu aceeași senzație stranie. Același fior inexplicabil prin tot corpul. Bucureștiul e pentru mine un oraș îngropat de viu, ce încă nu a murit nici sub straturi groase de argilă. De fiecare dată când ajung în preajma lui tremură și în cel mai neașteptat moment scoate o mana de sub sol și mă apucă. Mă sperii și cad de fiecare dată.

E acelasi curent și același miros. Mă simt aproape de o amorțeală plăcută. Televizoarele arată aceleași știri, reclamele ocupă același spatiu. Recunosc zgomotele. “Vreau să păstrez eu cartela de metrou. Obișnuiam să le colecționez.” Fiecare cu povestea ei, cu data ei. La fel și biletele de tren. Aștept cu 2 pași în spatele acelei linii albe. Mereu m-am gândit cum ar fi de aș cădea între liniile de metrou: aș avea destul timp să mă ridic? De nu, aă putea să mă las în jos îndeajuns de mult?

Parcă sunt aceeași oameni ce asteaptă pe peron. Urc în metrou și caut cu privirea actori din alegeri vechi. Am impresia că un întreg oraș se ascunde într-un metrou. Mereu mă aștept să întalnesc priviri cunoscute pe celalalt peron. Acum nu am timp de București. Mă ascund în lucru pentru 2 zile și mă întorc înapoi, la o casă.

Nu știu să descriu o altă senzație trăită pe peron. Ultima mutare:“Ne vedem!”

Zugzwang. 

Bucuresti - Timisoara 5/6

Are un pulover gri cu model scandinav. Blugi și un fular mare, alb, tot cu elemente nordice. Părul lung, șaten i s-a încâlcit deja printre haine. S-a urcat pe banchetă lângă geam, cu un picior apropiat de piept. E frig în compartiment, iar puloverul nu o poate acoperi. Buzele rotunde sunt vopsite bordeaux, iar ochii îi sunt de un căprui deschis, cu gene lungi. Mâinile îi sunt subțiri cu degete lungi, puțin vineții de la frig. Are o brățară de piele atârnată la mâna stânga. Pe ea e imprimat un text fără sens. Abia se întrevede și o parte din tatuajul ce îi acoperă partea interioară a încheieturii. 

Trenul a pornit, iar compartimentul se încălzește. Combinația între oboseală, plăcere și căldură e stranie. Geamul e parțial aburit, cu doar câteva picături ce își fac loc în jos. Ninge viscolit. Peste iarbă și peste șine se vede deja o peliculă albă.

***

Urăsc trenurile fără compartimente. Coridoare lungi, populate de mase de oameni prea puțin omogene. Vagonul e necompartimentat, iar lumina prea puternică. În geam văd doar negru și propria imagine. Trenul merge mai repede decât mi-aș dori. Și e mult prea cald. Am nevoie să-mi las capul pe geam pentru a respira. Cu colțul ochiului îmi văd propria mână, în lumina din compartiment. Ecranul monocrom al laptopului și o sticla de apă goală. În față, zapada e crăpata pe alocuri de tufe negre și goale. Departe, o linie colorată de lumini. Îmi amintește de drumul de la Năvodari la Constanța.

Nu mai înțeleg niciun cuvânt din melodii. Scenarii fără sens, gânduri ce mă bântuie și le blochez. Din nou și din nou. Aburesc geamul. Vreau să scriu, dar îmi revine în minte ridicolul gestului. Cred că există totuși fraza perfectă pentru a fi scrisă. Una pentru tren, alta pentru gemul tau.

Oboseală stranie. Fără somn, și încă fără scenarii bizare. Poate că azi nu mai știu să simt. Am nevoie de șocuri prelungite și lipsă de oameni. Senzațiile distructive sunt dorite la fiecare trezire. Somn rău și vise urâte. Câini. Toate duc la ridicări bruște și o arcuire la 90 de grade a jumătății superioare a corpului. Îmi caut propriile droguri periodic. Vindecarea e mereu temporară și incompletă. Nici nu știu dacă nu și ipoteza sa este una falsă din principiu. Axiomă neacceptată.

Când ninge îmi place să stau pe pervaz și să privesc. Sau sa fiu într-un tren fără lumină. Sau să mergem undeva, printre lumini portocalii. 

fila XXI

Pentru o clipă, viața nu era chiar a mea. Nu-mi pot aminti nici fețele nici poveștile personajelor din ea. Dar m-am trezit buimacă, încercând să-mi dau seama unde sunt. Și nu a avut sens. Încă nu știu dacă blochez gânduri, dacă le ignor, sau dacă efectiv nu mai există. Pare atât de simplu încât sunt aproape convinsă că nu e real, sau cel puțin nu e complet. 

Cuvintele neînțelese încă mă fascinează. Fiecare frază înseamnă exact ce vreau, se repetă de câte ori vreau și se schimbă de fiecare dată când nu mă mai mulțumește povestea. Mă bântuie aceleași scenarii ilogice în fiecare dimineață în tramvai. Și seara când dorm. Între timp mă întreb, mă consum și mă stresez. Realitatea îmi dă din când în când câte o palmă. O văd, o înțeleg, dar parcă nu o simt. 

Atunci erau prea mulți oameni, iar eu prea șocată. Apoi nu era drept. Fotolii roșii și gânduri stupide. Alegeri ale altora. Înainte, muzică și zâmete nereținute, dar care nu știu ce însemnau. Îmi lipsește.. Anna. Sau poate că ea e singura despre care îmi pot recunoaște că lipsește.

fila XX

"Wrong way on a one way track..."

Mă întorc la 17. Confuzii sentimentale și etice. Nu știu dacă palma e adresată mie sau propriului orgoliu. Nu pot recunoaște în totalitate nici față de mine, pentru că alegerile nu mai sunt în totalitate ale mele. Trăiesc sub impresia că fac ce trebuie, deși urăsc senzația. Zâmbesc incoerent și aleg să nu mă gândesc.

Când vine vorba de alegere între rațiune și simțire gândesc înainte de a alege, dar nu găsesc răspuns. Răspunsul e singular, și totuși de neacceptat. Atât l-am evitat încât nu îl mai știu. Sunt mai sinceră cu tine decât cu mine. Nu aleg, nu fac față, ci doar ignor. Un fel de fugă negată continuu, până la următorul punct de sprijin. Nu știu ce ar fi trebuit să fii. Azi mi-e dor de lipsa ei, dar mă obișnuiesc încet.

Siguranța e o idee atât de ireală încât nu o pot întrevedea.

Mi-e dor de trenuri. Ce pleacă, sau ce vin. Două melodii, și emoții ce nu le pot prezenta în cuvinte. Vreau ceai, amețeală, iarnă și gândire goală. Muzică și neclarități mentale orientate spre exterior. Documentare si cunoștiințe obținute în final. Fără efecte adverse și fără alegeri nedorite.

Să nu alegi e totuși o alegere?