A coborî la metrou înseamnă mereu aceeași senzație stranie. Același fior inexplicabil prin tot corpul. Bucureștiul e pentru mine un oraș îngropat de viu, ce încă nu a murit nici sub straturi groase de argilă. De fiecare dată când ajung în preajma lui tremură și în cel mai neașteptat moment scoate o mana de sub sol și mă apucă. Mă sperii și cad de fiecare dată.
E acelasi curent și același miros. Mă simt aproape de o amorțeală plăcută. Televizoarele arată aceleași știri, reclamele ocupă același spatiu. Recunosc zgomotele. “Vreau să păstrez eu cartela de metrou. Obișnuiam să le colecționez.” Fiecare cu povestea ei, cu data ei. La fel și biletele de tren. Aștept cu 2 pași în spatele acelei linii albe. Mereu m-am gândit cum ar fi de aș cădea între liniile de metrou: aș avea destul timp să mă ridic? De nu, aă putea să mă las în jos îndeajuns de mult?
Parcă sunt aceeași oameni ce asteaptă pe peron. Urc în metrou și caut cu privirea actori din alegeri vechi. Am impresia că un întreg oraș se ascunde într-un metrou. Mereu mă aștept să întalnesc priviri cunoscute pe celalalt peron. Acum nu am timp de București. Mă ascund în lucru pentru 2 zile și mă întorc înapoi, la o casă.
Nu știu să descriu o altă senzație trăită pe peron. Ultima mutare:“Ne vedem!”
Zugzwang.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu