fila XIV

Mi-as dori uneori sa pot opri momente. Sa le fur timpului. Atunci cand las in mine ceva de care am fugit prea mult si care ma ajunge din urma doar pentru o clipa in care sa ma priveasca in ochi. Ceva ce poate nu doresc sa mai am, dar care ma fascineaza intr-atat incat sa imi doresc o retraire. 

Si totusi, retrairile sunt dezamagitoare. Copii cu veleitati de perfectiune. 

De ce sa modelez trecutul prin retrairi diforme? Plastilina fara fond. Descompusa si fara sansa de recuperare a formei initiale.

Doar moartea momentului ii da sansa apartenentei la clasicism. Lungirea sa din frica de necunoscut sau de pustiu nu fac decat sa roada in el. 

Trairile sunt antitetice, pentru ca iubirile sunt multiple. Aleg pe rand, cand singuratatea, cand apartenenta mea langa tine. 

Razboi

Scartait de tabla indoita si vant cald. Cerul e aproape negru si luna se vede la inaltimea ochilor. E mare si galbena, acoperita in totalitate de fasii orizontale de nori. Lumina ei e difuza, amintind de imaginile apocaliptice din Mordor. E liniste. Prea liniste. Nici masini, nici oameni. Din cand in cand se aude cate un latrat atat de departe incat ai putea crede ca e in cealalata parte a orasului.

Gandurile nu imi sunt clare. Nu stiu daca sunt fericita sau nu. Nu, nu vreau sa plec de langa fereastra. Imi place sa simt vantul in fata si sa scot capul cat mai in afara. Momente de care mi-e dor, momente de care mi-e frica, viitor fara noima, asteptari si nesiguranta. Frica si batai prea rapide in piept.

Luna e mai jos, portocalie si traversata de dungi ce nu stiu daca sunt tot nori sau doar sarmele de la stalpii telegrafici. Mi-e dor de plopii ce erau cu 15 ani in urma aici. Nicio fereastra de la blocurile sau casele din jur nu e luminata. Si totusi, uneori cand ma uit spre penitenciar mi se pare ca vad cu coada ochiului o fereastra mare, cu lumina aprinsa si o silueta ce se plimba inauntru.

Ma astept ca in fiecare secunda sa se vada o umbra care paseste afara din intuneric. Observata continuu, chiar si cu camerele de supraveghere stinse. Imi vin in minte camere capitonate si zambete stranii.

Orasul nu e parasit. Nici adormit. Il simt ca si cum se pregateste de razboi. Ei asteapta la intrare ca frica sa-si faca efectul. Doza e letala si vaccinul obligatoriu. Nimeni nu face nicio miscare, si deja le vad fantomele. Astept una ce se apropie prin spatele meu, dar parca refuza sa ma atinga.

Luna a disparut. Tabla se loveste mai departe si scartaie ingrozitor. Zgomote simple, normale, ce refuz parca sa le aud in timpul zilei capata proportii supradimensionale. Doze? Iar imi vine in minte cuvantul, sub puterea unui alt context.

Orasul va fi sub asalt in aceasta diminieata. In fiecare seara cate unul dintre privitori isi face planul si dimineata se infiltreaza. Nici nu simtim cand am devenit ai lor.

"Eu traiesc din supradoze.."

fila XIII

Momentele fericite se dau la ratie. Le traiesti tocmai atunci cand rutina si-a gasit spatiu de ridicat arhitecturi grotesti in tine. Vin doar ca sa darame pilonii si sa lase un haos si o oboseala si mai mare. Nu vreau calm mental si nici obiectivitate sau ratiune in decizii. Vreau sa cred fara niciun pic de indoiala si sa nu intreb. Existenta fara definitii.

Gandurile contradictorii exista pentru torturi lungi si incete.

Mi-e frica sa nu uit si momentele astea. Pe altele le-am uitat desi nu am crezut ca e posibil. Se sterg incet fara nicio sansa sa se transforma intr-un tatuaj permanent. Doar cuvintele mai amintesc uneori cate o seara. Simt nevoia sa cred ca imaginile pot ramane infierate in tine.

"Nu stiu..."

fila XII

Din cand in cand nu mai am aer. Imi dau seama ce a disparut, sau ce urmeaza sa dispara in urmatoarele clipe. Si stiu ca nu pot sa opresc timpul. Si poate ca as putea face ceva sa nu dispara, dar asa as ucide orice alt vis. A venit momentul pentru inca o plecare. Alte capitole lasate in spate, alti oameni si alte locuri.

Din ce in ce mai mult imi dau seama ca timpul nu iarta nimic. Si nu se opreste in loc pentru nimic. Fiecare din noi, din centrul propriului univers se transforma in nimic pe scena timpului. Nici viselor nu li se ofera niciun moment de respiro. Sunt sau nu sunt. Se transforma in realitate sau in regrete. Dar nu raman ceea ce sunt acum.

Fara sa vreau sunt atenta la ultimele momente din fiecare bloc de trairi. Ultima noapte in camera asta, ultimul ceai pe banca rosie, ultima privire in acea oglinda. Prea des traiesc ceva ce e.. ultim. Si as vrea sa pot sa le opresc oricand. Sa le iau, sa le impachetez si sa le pun in bagaj. Sa am astfel un bagaj mic din care pot scoate oricand, orice bucata din trecut.

Acum nu vreau nici sfarsituri si nici inceputuri. Doar continuitatea unor alegeri si liniste. Sau poate nici macar liniste, dar cu siguranta vreau momente mai lungi.

Sunt prea constienta de fiecare secunda care se scurge pe langa mine si parca uit sa ma bucur de orice altceva. Am ramas blocata pe ideea de timp si pe cruzimea lui. E tarziu.. intotdeauna e prea tarziu. intotdeauna lucrurile merg prea repede, si totusi niciodata nu e indeajuns sa ajung timpul din urma.

Oare cat de repede trebuie sa fugi si cate trebuie sa ignori ca sa nu mai vezi ca tot drumul pe care alergi este defapt un pod care se darama continuu?

Nu poti sa te opresti; un al doilea timp te-ar prinde din urma si te-ar arunca in hau.

fila XI

Ar trebui sa dorm, si nu pot. Pentru ca in momentele astea imi permit sa fiu a mea, cu gandurile mele, cu amintirile mele. Si nu vreau sa renunt la asta. Nici nu-mi dau seama daca ma fac fericita sau ma intristeaza, nici nu cred ca stiu ce inseamna fiecare, dar trag de fiecare secunda, de parca n-ar mai exista vreo sansa la o alta.

Vreau sa scriu fiecare gand care imi trece prin minte, pentru ca de dimineata nu o sa mai stiu nimic. O sa stiu doar ca era un moment.. Unul in care marea era langa mine, cand vorbeam singura si cand traiam scenarii.

Am nevoie de ea, dar nu ca o vacanta, cu soare si multe trupuri pe plaja. Mi-e dor de ea pustie, dimineata la ora 4, cand toti fug de raceala ei si soarele e inca departe.

Azi spun tampenii. Multe si prost scrise.

"Imi spune cineva o poveste?"

fila X

Atunci cand auzi ceva scartaind, sau vezi ceva ce se misca la fereastra si te sperie.. aprinzi lumina, televizorul, pornesti muzica, faci ceva. Orice ca sa nu mai vezi si sa nu mai auzi. Ai un sentiment neinteles de siguranta. Ca atunci cand erai mic si aveai lumina aprinsa pe cordidor, pentru ca iti era frica de intunericul dens. Ca si cum toate astea ar anula fantoma imaginara care te-ar prinde in secunda in care vreun centimetru din corpul tau ar iesi in afara patului, sau ca si cum patura te-ar face invizibil si de neatins pentru orice.

Dar in negura partial alungata de becul de pe hol, se nasteau cele mai multe umbre. Date de fiecare masina care trece, sau de fiecare felinar de pe strada. In muzica porinta nu mai auzeai clar ca ce scartia era vreo giurgiuvea veche sau crengile de la copac care se loveau de geam din cauza vantului. Nu stiai nici ce auzi, nici ce vezi, si patul si patura ramaneau casa baricadata si scutul.

Si in peumbra, doar uneori, cand te uiti in oglinda prinzi o imagine deformata si grotesca. Nu-ti permiti sa te gandesti la ea, ca e doar o inchipuire, si tu ai treburi prea importante de facut. O scoala, un proiect, o cariera. Dar imaginea te urmareste in somn, cand nu mai ai puterea sa alungi nimic. Te invadeaza cu totul pentru cateva momente. Dar dimineata, de groaza, o iei de la capat. Si ii refuzi orice acces. Esti in siguranta in "realitate".

Asta fac si eu acum. Aprind lumina si dau drumul la muzica. Doar ca am crescut, si lumina si muzica sunt altfel. Fiecare secunda trebuie sa fie umpluta cu ceva. Sa nu mai am timp sa ma gandesc. Pentru ca daca ajung sa ma gandesc, o sa-mi dau seama ca e tarziu, si ca am pierdut prea mult timp incercand sa fac orice; orice care in final e doar hrana pentru plictiseala sau orgoliu.

Si mereu o sa incep sa caut timp sa ma gandesc "dupa ce termin asta".. numai ca "asta" nu se termina niciodata.

Inchid ochii si..

Cand visezi esti singur. Tu si restul. Nu e nimeni care sa te prinda cand cazi. Poate ca in momentul unei treziri bruste e cineva acolo, langa tine si camera nu-i goala, dar in minte staruie caderea si pustiul. Si in final ce e mai real? Momentul in care, treaz fiind, gasesti sprijin in cineva ce tocmai si-a parasit propriul vis, sau momentul in care nimic nu te poate salva de propriile cosmaruri?

Nu pot iubi un trup, oricata caldura ar avea in el. Am nevoie de fascinatia unei minti. Si tocmai de asta caut in memorie complexitatea care ma fura de fiecare data. Poate si 2 gandiri se pot impatrunde intr-un mod palpabil. Atunci cand impart acelasi teren de joaca, si aceleasi haine. Dar cum sa omori secretele? Nu e stupid oare sa alegi fascinatia tocmai pentru ca apoi, cand te simti destul de confortabil langa ea, sa o anihilezi, alegand sa afli totul?

Nu stiu daca vreau sa reintalnesc persoana, momentul. Mi-e frica sa nu fi fost temporar, si doar absenta ei sa-i dea valoare de absolut. Imi place oglinda mea ce nu te poate reflecta.

"Realitatea mea e dupa ce inchid ochii, cand toata aglomeratia dispare, si cand nu mai e niciun zid in spatele caruia sa te ascunzi de reflexii fara masti"