Cand visezi esti singur. Tu si restul. Nu e nimeni care sa te prinda cand cazi. Poate ca in momentul unei treziri bruste e cineva acolo, langa tine si camera nu-i goala, dar in minte staruie caderea si pustiul. Si in final ce e mai real? Momentul in care, treaz fiind, gasesti sprijin in cineva ce tocmai si-a parasit propriul vis, sau momentul in care nimic nu te poate salva de propriile cosmaruri?
Nu pot iubi un trup, oricata caldura ar avea in el. Am nevoie de fascinatia unei minti. Si tocmai de asta caut in memorie complexitatea care ma fura de fiecare data. Poate si 2 gandiri se pot impatrunde intr-un mod palpabil. Atunci cand impart acelasi teren de joaca, si aceleasi haine. Dar cum sa omori secretele? Nu e stupid oare sa alegi fascinatia tocmai pentru ca apoi, cand te simti destul de confortabil langa ea, sa o anihilezi, alegand sa afli totul?
Nu stiu daca vreau sa reintalnesc persoana, momentul. Mi-e frica sa nu fi fost temporar, si doar absenta ei sa-i dea valoare de absolut. Imi place oglinda mea ce nu te poate reflecta.
"Realitatea mea e dupa ce inchid ochii, cand toata aglomeratia dispare, si cand nu mai e niciun zid in spatele caruia sa te ascunzi de reflexii fara masti"
"Oglinda mea ce nu te poate reflecta." :)
RăspundețiȘtergereatatea posibilitati de interpretare.
defapt, chiar sunt curioasa daca, inclusiv pentru mine, peste o luna o sa insemne sau nu acelasi lucru..
RăspundețiȘtergere