Rapidul Sibiu - Timisoara...

...sta in tren. Are fata lipita de geam. Pe mana fragila, cu degete lungi si subtiri atarna 2 bratari de piele neagra. Schiteaza pe geam un nume imaginar si isi lasa mana sa cada.
Colegul de langa, pierdut in el insusi, ingana niste versuri fara sens.
Se uita pe geam. Stalpii de beton se apropie si se departeaza cu o viteza ametitoare. Se invarteasc in jurul ei, incadreaza acelasi peisaj monoton ce se repeta iar... si iar...
E curent in compartiment; suvite din parul ei prind viata, dansand parca in ritmul simfoniei vantului.

Imaginea de afara devine de o absurditate patrunzatoare. Si vantul parca miroase a ploaie. Primul fulger lumineaza margini rupte de nori, taie imensitatea cerului, il imparte in bucati. Primele picaturi de ploaie lovesc geamul trenului ce alearga pe campia imensa. Urme lungi si ascutite limpezesc semnele maronii de rugina si lut. Prin geamul deschis intra cateva picaturi inauntru. Se ridica si impinge geamul intepenit. Cad fire de rugina, se aude un scartait si se urneste. Dar nu se inchide, inca se mai simte raceala de afara. Fiorul ce ii trece prin suflet o ingheata.

Isi sprijina iar capul de geamul murdar. Respiratia ei calda abureste geamul, facand cel mai banal obiect sa para fantomatic, invaluit in lumina becurilor vechi si a culorilor tipatoare ale semafoarelor.
Mintea ei isi incepe joaca. O frantura din casa bunicii, o fraza din multele dezbatute cu Cecilia sub salcam, o seara de iarna si imbratisarea lui, un apus, un val de apa sarata care o trage la fund.
Tresare! Isi simte respiratia grea, intretaiata de mici suspine, pieptu-i zbatandu-se nervos. Picaturi de sudoare ii aluneca pe pielea rece. Ochii ei, larg deschisi, pastrau inca o sclipire de nebunie. Isi desclesteaza degetele de pe scaunul acoperit de piele rupta, si atinge geamul. Deseneaza iar. Nici ea nu stie ce, mana ii aluneca straina pe sticla neteda...

Iubito, vine toamna...

Vine, dar eu n-o simt. Si ploua afara, si nici asta nu simt. Percep fiecare picatuta ce-mi aluneca incet pe par, pe spate, pe maini, pe frunte, pe pleoape, pe buze, dar.. atat!
N-aud nici plans, nici ras. SI nu ma mai plec in fata ta ca altadata. Fug! Te-aud batand in geam si nu deschid. As vrea.. sa simt ca am nevoie de tine, ca si inainte. Sa te am.. sa ma am inapoi..

Iubito, te vad! Iti ating pielea translucida, de sidef. Simt mirosul ploii in parul tau lung, revarsat pe umeri. In suvitele incolacite in jurul gataului tau scluptat in marmura. Si ochii, ochii tai n-au albastru amiezei de iulie, sunt verde-cenusii, ca adancurile unei ape tulbure. In ei se zbate marea, cresc talazuri, se pierd amintiri.

Tu poti simti, nu?
Eu am uitat. Iubito, invata-ma sa simt iar toamna..

ei... celei ce a fost si muza si zeita

Sa aud ca ea a murit m-a lovit mai rau decat ar fi putut-o face oricare dintre fulgerele vazute atunci, de la fereastra trenului.
Nu pot sa-i scriu acum, aici o scrisoare de adio. Nu stiu de ce. Poate va fi o vreme cand o sa reusesc sa imprim cuvintele pe hartie. Dar probabil si atunci doar pe hartie vor ramane.
Nu-mi vine in minte decat un vers, si el tot al sau...
...pe tot ce-am trait doua cruci au crescut...

Teatru

Teatrul? Teatrul nu e o masca! Teatrul e o traire...
Tot eu eram si acolo pe scena. Si nu minteam. Si nu mi-a fost frica sau rusine... si nici nu m-am acoperit.
Nu vad nici mastile de tifon sau sticla ale lui Paler, nu se aude niciun strigat. Mastile venetiene stau prafuite in camera unui actor, la garderoba gasesti o Christine adormita in bratele mentorului ce nu-si mai ascunde chipul grotesc.
Masti pictate de copii si manjite de timpul ce a adus cu el ploile vietii sunt peste tot in jur. Sterse, hidoase, incremenite intr-un ranjet prea curand devenit comun, ascunse in eternul glob de cristal sau inchise in sicriu.
Numai teatrul... numai el ascunde locul unde poti trai fara o masca.

o noapte cu un demon

Printr-un geam spart se aude fosnetul unei adieri sinistre. Primul rand de candele s-a stins; se simte miros de tamaie si de lumanari fumegande. Fumul creaza arabescuri translucide in intunecimea catedralei. Jumatatea metalica a unei cruci medievale se izbeste de peretele impodobit cu imaginea stearsa de vreme a unui sfant aurit. Cateva lumanari razlete in acest parca profan sanctuar arunca pe pereti umbre fade ale obiectelor asa numite divine si ale crengilor imbracate in frunze roscatii ale corcodusului din curtea lacasului. Imaginea intoarsa a unui Hristos pangarit se lungeste pe podea, tremurand la fiece adiere. Note distorsionate ale unor picaturi ce se preling pe perete, cazand apoi in balta, se aud ritmic. Un colt dintr-o sutana neagra se zareste de sub un scaun, iar o mana neclintita strangand un pumnal argintat incrustrat cu onix, incercand parca sa-si evidentieze astefel venele albastrui, se intrevede de sub haina preoteasca. Pe altar doua maini se inlantuiesc intr-un dans frenetic. O alta trage de materialul decadent, fosnetul acestuia ;mangaind parca simturile lui. La lumina unei candele umarul ei imprumuta culoarea mierii. Doua buze flamande coboara, arzandu-i pielea, infierand-o cu un simbol satanic. Unghiile ei sangerii ii lasa urme pe pielea alba, ochii i se inchid si buzele li se contopesc intr-un sarut atat de vinovat si totusi atat de pur incat antinomia iadului si a raiului ce se lupta pentru sufletul ei pare sa se disperseze undeva, lasand in urma doar imaginea a unei dimineti cetoase. El ii mangaie gatul si umerii, ii priveste fata cu pleoapele aplecate si tremurande incercand sa ascunda si, in acelasi timp, sa pastreze cat mai mult extazul psihologic. [...] Zambetul teatral i se transforma intr-un ranjet, privirea isi pierdu gratia. O impinge pe treptele din fata altarului si pleaca. Nu e prima, nu e ultima.. nu e nimeni...

un an..

nu, nu trebuie sa intelegi legatura dintre titlu si ce scrie aici..

Intr-un oras tacut, violent de tacut, ma bantuie iar fantomele copilariei. Apar monstrii ascunsi sub pat, apare amintirea unui vis urat aducand cu ele.. din nou frica de ceva necunoscut.
Cu fiece masina care trece, umbrele de pe pereti cresc, se abstractizeaza, se pierd intr-un dans nebunesc.
Par niste siluete dintr-o hora, afisandu-si decadenta intr-o veche catedrala, profanand-o prin fiece miscare. Se-nlantuiesc parca intr-o erotica imbratisare, dispersandu-se in urmatoarea clipa, lasand in urma doar o amintire vaga, cumva eronata, a tabloului ce se vrea divin. Demonii copilariei paveaza calea ce ma va indeparta si mai mult de un inger pazitor, ma aduc mai aproape de modernismul dur si grosolan al realitatii prezente.
O ultima lumanare s-a stins. A venit timpul lampei electrice care inunda incaperea intr-o lumina rece. A venit timpul renuntatii la inca un vis, a venit timpul unei lacrimi, a venit timpul unui adio. Un adio spus copilului, o lacrima varsata pentru realitate, un vis despre un trubadur si o scrisoare, o muza si-o zeitate, un cavaler si un regat.
Un copil, un strigat mut,o mana. Si apare iar imaginea de cliseu cand alergand spre salvare, te indepartezi. Si astfel timpul trece...

nimic...

Contururile lunii la primul patrar sunt galbene si ea pare atat de aproape in noaptea asta. Se vad iar fluturii dansand in jurul unui lampadar, luminati de cate o raza rece de lumina. Mai fulgera uneori, se mai aude cate un tunet, vantul si-a terminat de cantat povestea. Doar la una dintre ferestrele penitenciarului de alaturi mai e lumina. Se aud urlete de caini si un ras indepartat. Se aude miscarea apei ce cade peste iarba si se aude zgomot infundat de pasi. E noapte, tarziu, si iar stau de veghe la fereastra. E noapte tarziu si refuz sa adorm. E noapte iar, si refuz sa cedez posesiunea unui vis. Innebunitor e jocul fluturilor. Se invalmasesc intr-o ordine ilogica, la fel ca franturile de vise ce se impletesc uneori, in momentele de agonie, cu pasaje ale realitatii. Dar se pierd in umbra ca un abur care se disperseaza, lasand in urma doar un gol negru si tacut. Lasand in urma nimic... sau poate doar o alta amintire a unei singuratati... poate efemere..

[...] Pagini pe jumatate acoperite de siruri de cuvinte relaxate si ilogice incercand sa surprinda o veche amintire, un sentiment, un cantec. Cuvinte ce par inca goale, uscate de seva ce sa viata unui paragraf. Misticul lor se evapora in momentul eternizarii pe pergament. Cuvinte ce vor alcatuirea unei scrisori ce nu va fi niciodata trimisa. O scrisoare ce nu-i va permite nicicand destinatarului sa incerce a-i descifra slovele inteligibile.