nimic...

Contururile lunii la primul patrar sunt galbene si ea pare atat de aproape in noaptea asta. Se vad iar fluturii dansand in jurul unui lampadar, luminati de cate o raza rece de lumina. Mai fulgera uneori, se mai aude cate un tunet, vantul si-a terminat de cantat povestea. Doar la una dintre ferestrele penitenciarului de alaturi mai e lumina. Se aud urlete de caini si un ras indepartat. Se aude miscarea apei ce cade peste iarba si se aude zgomot infundat de pasi. E noapte, tarziu, si iar stau de veghe la fereastra. E noapte tarziu si refuz sa adorm. E noapte iar, si refuz sa cedez posesiunea unui vis. Innebunitor e jocul fluturilor. Se invalmasesc intr-o ordine ilogica, la fel ca franturile de vise ce se impletesc uneori, in momentele de agonie, cu pasaje ale realitatii. Dar se pierd in umbra ca un abur care se disperseaza, lasand in urma doar un gol negru si tacut. Lasand in urma nimic... sau poate doar o alta amintire a unei singuratati... poate efemere..

[...] Pagini pe jumatate acoperite de siruri de cuvinte relaxate si ilogice incercand sa surprinda o veche amintire, un sentiment, un cantec. Cuvinte ce par inca goale, uscate de seva ce sa viata unui paragraf. Misticul lor se evapora in momentul eternizarii pe pergament. Cuvinte ce vor alcatuirea unei scrisori ce nu va fi niciodata trimisa. O scrisoare ce nu-i va permite nicicand destinatarului sa incerce a-i descifra slovele inteligibile.