fila XII

Din cand in cand nu mai am aer. Imi dau seama ce a disparut, sau ce urmeaza sa dispara in urmatoarele clipe. Si stiu ca nu pot sa opresc timpul. Si poate ca as putea face ceva sa nu dispara, dar asa as ucide orice alt vis. A venit momentul pentru inca o plecare. Alte capitole lasate in spate, alti oameni si alte locuri.

Din ce in ce mai mult imi dau seama ca timpul nu iarta nimic. Si nu se opreste in loc pentru nimic. Fiecare din noi, din centrul propriului univers se transforma in nimic pe scena timpului. Nici viselor nu li se ofera niciun moment de respiro. Sunt sau nu sunt. Se transforma in realitate sau in regrete. Dar nu raman ceea ce sunt acum.

Fara sa vreau sunt atenta la ultimele momente din fiecare bloc de trairi. Ultima noapte in camera asta, ultimul ceai pe banca rosie, ultima privire in acea oglinda. Prea des traiesc ceva ce e.. ultim. Si as vrea sa pot sa le opresc oricand. Sa le iau, sa le impachetez si sa le pun in bagaj. Sa am astfel un bagaj mic din care pot scoate oricand, orice bucata din trecut.

Acum nu vreau nici sfarsituri si nici inceputuri. Doar continuitatea unor alegeri si liniste. Sau poate nici macar liniste, dar cu siguranta vreau momente mai lungi.

Sunt prea constienta de fiecare secunda care se scurge pe langa mine si parca uit sa ma bucur de orice altceva. Am ramas blocata pe ideea de timp si pe cruzimea lui. E tarziu.. intotdeauna e prea tarziu. intotdeauna lucrurile merg prea repede, si totusi niciodata nu e indeajuns sa ajung timpul din urma.

Oare cat de repede trebuie sa fugi si cate trebuie sa ignori ca sa nu mai vezi ca tot drumul pe care alergi este defapt un pod care se darama continuu?

Nu poti sa te opresti; un al doilea timp te-ar prinde din urma si te-ar arunca in hau.

fila XI

Ar trebui sa dorm, si nu pot. Pentru ca in momentele astea imi permit sa fiu a mea, cu gandurile mele, cu amintirile mele. Si nu vreau sa renunt la asta. Nici nu-mi dau seama daca ma fac fericita sau ma intristeaza, nici nu cred ca stiu ce inseamna fiecare, dar trag de fiecare secunda, de parca n-ar mai exista vreo sansa la o alta.

Vreau sa scriu fiecare gand care imi trece prin minte, pentru ca de dimineata nu o sa mai stiu nimic. O sa stiu doar ca era un moment.. Unul in care marea era langa mine, cand vorbeam singura si cand traiam scenarii.

Am nevoie de ea, dar nu ca o vacanta, cu soare si multe trupuri pe plaja. Mi-e dor de ea pustie, dimineata la ora 4, cand toti fug de raceala ei si soarele e inca departe.

Azi spun tampenii. Multe si prost scrise.

"Imi spune cineva o poveste?"

fila X

Atunci cand auzi ceva scartaind, sau vezi ceva ce se misca la fereastra si te sperie.. aprinzi lumina, televizorul, pornesti muzica, faci ceva. Orice ca sa nu mai vezi si sa nu mai auzi. Ai un sentiment neinteles de siguranta. Ca atunci cand erai mic si aveai lumina aprinsa pe cordidor, pentru ca iti era frica de intunericul dens. Ca si cum toate astea ar anula fantoma imaginara care te-ar prinde in secunda in care vreun centimetru din corpul tau ar iesi in afara patului, sau ca si cum patura te-ar face invizibil si de neatins pentru orice.

Dar in negura partial alungata de becul de pe hol, se nasteau cele mai multe umbre. Date de fiecare masina care trece, sau de fiecare felinar de pe strada. In muzica porinta nu mai auzeai clar ca ce scartia era vreo giurgiuvea veche sau crengile de la copac care se loveau de geam din cauza vantului. Nu stiai nici ce auzi, nici ce vezi, si patul si patura ramaneau casa baricadata si scutul.

Si in peumbra, doar uneori, cand te uiti in oglinda prinzi o imagine deformata si grotesca. Nu-ti permiti sa te gandesti la ea, ca e doar o inchipuire, si tu ai treburi prea importante de facut. O scoala, un proiect, o cariera. Dar imaginea te urmareste in somn, cand nu mai ai puterea sa alungi nimic. Te invadeaza cu totul pentru cateva momente. Dar dimineata, de groaza, o iei de la capat. Si ii refuzi orice acces. Esti in siguranta in "realitate".

Asta fac si eu acum. Aprind lumina si dau drumul la muzica. Doar ca am crescut, si lumina si muzica sunt altfel. Fiecare secunda trebuie sa fie umpluta cu ceva. Sa nu mai am timp sa ma gandesc. Pentru ca daca ajung sa ma gandesc, o sa-mi dau seama ca e tarziu, si ca am pierdut prea mult timp incercand sa fac orice; orice care in final e doar hrana pentru plictiseala sau orgoliu.

Si mereu o sa incep sa caut timp sa ma gandesc "dupa ce termin asta".. numai ca "asta" nu se termina niciodata.

Inchid ochii si..

Cand visezi esti singur. Tu si restul. Nu e nimeni care sa te prinda cand cazi. Poate ca in momentul unei treziri bruste e cineva acolo, langa tine si camera nu-i goala, dar in minte staruie caderea si pustiul. Si in final ce e mai real? Momentul in care, treaz fiind, gasesti sprijin in cineva ce tocmai si-a parasit propriul vis, sau momentul in care nimic nu te poate salva de propriile cosmaruri?

Nu pot iubi un trup, oricata caldura ar avea in el. Am nevoie de fascinatia unei minti. Si tocmai de asta caut in memorie complexitatea care ma fura de fiecare data. Poate si 2 gandiri se pot impatrunde intr-un mod palpabil. Atunci cand impart acelasi teren de joaca, si aceleasi haine. Dar cum sa omori secretele? Nu e stupid oare sa alegi fascinatia tocmai pentru ca apoi, cand te simti destul de confortabil langa ea, sa o anihilezi, alegand sa afli totul?

Nu stiu daca vreau sa reintalnesc persoana, momentul. Mi-e frica sa nu fi fost temporar, si doar absenta ei sa-i dea valoare de absolut. Imi place oglinda mea ce nu te poate reflecta.

"Realitatea mea e dupa ce inchid ochii, cand toata aglomeratia dispare, si cand nu mai e niciun zid in spatele caruia sa te ascunzi de reflexii fara masti"

daca as vedea o stea cazatoare mi-as dori...

Amnezie..

O vreau ca sa nu ma mai mint. Sa pot sa iau fiecare vis de la inceput fara sa-mi dau seama. Sa cred ca e prima data cand il simt, dar sa fie acelasi de demult. Sa fie, fara sa stiu, o confirmare a faptului ca visele nu au fost false, doar pentru a se integra intr-o idee. Pentru ca visele adevarate raman mereu aceleasi. Sa nu ascund nimic, pentru ca nu as stii ca odata am ascuns, sau ca trebuia ascuns.

Acum nu mai stiu ce conteaza. Alegerile nu sunt clare si nu stiu temperatura din jur. nu vreau vara, dar vreau sa fie cald. Cald in zapada, si sa fie lilieci. E un pic tarziu.. ar trebui sa dorm..

Ar trebui..

candva.. fara sens

Arhitecturi bizare schitate de o parte si de alta a drumului. In noapte, contururile se pierd. Raman ferestre de lumina ce-ti provoaca imaginatia sa jocuri initiatice. In oglinda nimic. Negru mat si absurd. In fata, deasupra orasului, sunt 2 straturi de culoare. De la rosu cenusiu la negru, valul, apropiindu-se, dispare. Mintea e in continuare goala, si melodiile trec pe rand, fara prea mare valva. Fiecare vers e recunoscut, ca facand parte dintr-o poezie repetata de atatea ori incat si-a pierdut sensul..

Candva scriam.. Acum, am gasit intamplator cuvintele si nu le-am recunoscut ca fiind ale mele. Le-am citit asa cum citeam carti despre care nu stiam nimic in afara de numele autorului.

Cand oare a trecut atata timp?

incoerenta

Rar ma mai trezesc. Prea rar intalnesc clipe de luciditate printre stres si amuzament. Si atunci mi-e rau fizic. Sunt momente traite prin goluri in stomac si palme mentale. Din cand in cand, cateva fraze ale lui Paler, si imagini cu caini turbati. Degete dureroase si prima melodie de la Iris.

Fuga de responsabilitati, fuga de alegeri, fuga de viitor. Marea si visele sunt prea departe. Nici oglinda nu poate fi simtita. Atingerea e seaca. Foamea de sentiment nu poate fi satisfacuta: mereu imi apare in minte o alegere veche. Anul asta am uitat, m-am ingropat in realitate.

In momentul in care crezi ca ai invatat sa simti, defapt ai ajuns la un pas de a uita totul.

"Mai e mult pana infloresc liliecii.."