Mintim atat de mult. Si evitam atatea dialoguri incat uneori, atunci cand in cuvinte se pune ceva din obsesiva framantare ce i-a imbolnavit noptile de insomnii, socul vine ca o avalansa.
Aceleasi intrebari mediocre si mintea ce in spatele lor iti zbiara prin fiecare nerv.
Cuvintele se dezintegreaza si ramane doar frica de-o normalitate absurda. Scenariul a capatat proportii inumane, fiecare gest e de-un simbolism aparte, se transforma intr-o criza de ras, de plans, de furie.
De cate ori ai fost actor in piesa propriei minti? Cate replici ai invatat, cate acte ai repetat? Si apoi, cand sa te urci pe scena reala, ai fugit, ingrozit poate de judecata publicului ce-ti statea in fata.
Si daca... daca tie ti s-ar spune cuvintele din mintile tuturor, neacoperite, neschimbate, decupate din propriul scenariu tulburat, tot ai fugi? Ar ramane iar un "daca..." ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu