scenariu. episodul V

"Cat de mult inseamna un infinit?"

 Sunt primele zile de ianuarie si marea e verde, pe jumatate inghetata. Valurile diforme se sparg anapoda pe nisip si raspandesc bucati de gheata printre scoicile si pietrele ingropate la mal. Doua umbre negre se contopesc la distanta intr-o singura silueta. Vantul, nedecis in ce parte bate e rece si taios.

Cele doua fete stau tacute, cu degetele intrepatrunse sprijinite in nisip si emotii contradictorii ce nu puteau transfigura in cuvinte. Intredeschide buzele, intr-o incercare fortata de a spune ceva, cand simte degetul subtire al Annei peste ele. Ochii rugatori, ce ajung prea repede sa priveasca in gol ii trimit un fior prin fiecare nerv al corpului.

"Tu esti muza mea ce s-a transformat in capodopera. Mai mult decat am indraznit sa cred ca se poate. Tu si cainii tai ce te-au alergat spre mine. Ia ceva din mine si scrie apoi, si scrie mult, sa pot urca si eu, sa fiu in tine ca o opera umana."

Annei ii e parca frica sa nu-i citeasca gandurile fetei de langa ea. Stie ca daca le-ar auzi, eternitatea s-ar pierde.

"Si tot ce voi face e pentru ca doar asa vei exista mereu. Iti voi pastra imaginea ca o icoana, fara obisnuinte surde si banalitati. Daca plec acum, ramane etern un apogeu. Si stii ca niciuna nu vrem sa pierdem nimic din asta. Te voi ascunde in cutia mea muzicala si voi scrie  cartea de care iti povesteam atunci. Si voi trai si retrai in fiecare clipa singura fericire care e numai a noastra. Stiu ca tu intelegi. Asta e singura mea poveste de dragoste. Singura reala, singura perfecta, singura eterna. Si asta doar pentru ca o ingrop in mine inainte sa moara.  E indeajuns sa stii asta, nu?"

I-a prins buza de jos intre ale sale, intr-o pictura perfecta. Pleoapele stranse dureros abia i-au retinut un suspin, transformandu-l in icnet mut.S-a ridicat brusc de pe nisip. A sarutat-o usor pe tampla si s-a intors cu spatele.

- Ma duc sa iau doua ceaiuri.

*** 

O silueta subtire, de fata, se vede pe plaja goala. Parul ii e plin de nisip si fata impasibila. Urme de regret si resemnare neacceptata pe deplin se citesc in ochii umezi. De vant sau de sare.. sau.. ? A ramas nemiscata, privind in stanga ei. Trecusera cinci ani. 

"Anna.."

Anna statea in garsoniera ei mica de la o margine a Bucurestiului. Avea in fata o cana goala de ceai si o alta neatinsa, deja rece, de cealalta parte a mesei. Topuri de hartie scrisa la masina asteptau corectura. Cosul era plin de cocolase scrise, iar balerina din cutia muzicala se invartea in gol. 

fila VII

M-am saturat de ratiune, de "trebuie" si de "e bine sa..". Vreau o zi de sinceritate; cu mine,cu toti.  Si nu vreau doar sinceritatea de pe scena, pe care nu o vezi tocmai pentru ca tipa prea tare. O zi fara niciun rol, fara accente tragice si fara comedii false.

Nu sunt nici puternica si n-am nici curaj. Saptamana de roluri nu s-a concretizat inca. Si acum nu mai vreau hartii cu promisiuni incalcate.

Mediocritatea s-a nascut din lasitate. Din fugitul de paroxisme emotionale, din renuntarea din prea multa comoditate la antinomii. Sub cate masti ne ascundem oare? Si in final, de ce?

Sunt o ipocrita. Nu recunosc in fata reflexiei din oglinda de ce ascund expresii sub straturi groase de tifon, sau de ce construiesc scenarii.

Poti oare sa nu-ti cunosti dorintele? Sau e doar frica inextricabila de a recunoaste un adevar ceea ce-i da caracteristicile de minciuna?

"Sa se asunda raspunsul in toti acei "si daca.."? "

scenariu. episodul IV

Ploua marunt si rece. Strada e goala. Doar ea, pe o banca, asteptand-o. Parul i s-a umezit si picaturi limpezi si-au facut drum pana in scobitura de la baza gatului. Mainile subtiri ii tremura si venele albastrui au devenit mai proeminente. Picioarele neastamparate, incaltate cu ghetele simple, negre, se joaca cu santurile modelate in trotuar.

"Anna..."

In fata ochilor ii dansau imagini furate din viata unei fete mereu zambitoare, pierduta printre tramvaie si parcuri. Vata de zahar in par, inghetata de caramel pe obraz, parfum dulce si priviri insistente.

Si atunci fusese toamna. Intr-o gara intamplatoare. Si cand se ascunsesera prima data printre paturi.

"Iubito, a venit iar toamna..."

Isi aprinde inconstient o tigara. O pala mai rece de vant o face sa se cutremure.

Pe celalalt trotuar statea sprijinita de zid, privind-o, o fata inalta, cu o silueta subtire, ascunsa de paltonul lung. Figura de o frumusete rece, slavona, e de o raritate stranie.

Deja-vu. Isi arunta tigara si se ridica grabita.

"Anna?.."

cine esti acum?

Ai observat ca atunci cand lumina isi cade pe fata si intredeschizi usor ochii, se nasc carari de culori?

Ai vazut dansul fluturilor in jurul unui felinar aprins?

Ai ascultat vreodata clpoteii de vant cand totul tacea?

Ti-ai ingropat degetele in nisipul rece de pe plaja, la rasarit?

Mai adormi vreodata ascultand povesti?

Te mai bucuri de fiorii dati de picaturile de apa ce-ti aluneca pe piele atunci cand se desprind din parul ud?

Mai alergi prin ploaie fara sa te gandesti ca te uzi sau racesti?

Mai scrii scrisori?

Mai iei in brate pe cineva fara sa mai judeci inainte gestul?

Mai ai vise "nerealiste"?

Ai uitat? Ceea ce atunci iti promisesei tie ca vei fii, ca vei face... iti mai poti aminti? sau e totul acum doar cenusa ramasa din visele copilului care erai?

si acum...

Dorm. Nici nu-mi pot aminti de cand. Realitati sortate pe sertare in biblioteci publice. Vise dosariate si o carte nescrisa. Praf. Prea mult praf. Acces interzis si chei uitate undeva, sub vreun covor.

"Nu stiu daca doare..."

Din cand in cand linia se fractureaza si, la intervale regulate se aude cate-un bipait. Tuburi subtiri ii continua venele si fata ii e acoperita de o masca. Coma tinea deja de 2 ani si 3 luni.

Lumina prea puternica trecea prin perdele si tinea ritmul firelor de praf. Doua asistente stateau langa usa, discutand ultimele mondenitati, oamenii de afara alergau pe trotuar spre serviciu, sau acasa. Masini multe, huruit si zgomot.

Gandurile lor ii asaltau mintea, intrebari patetice, raspunsuri superficiale. Actiuni grabite si probleme cotidiene.. Dorinte absurde si niciun vis. Nicio utopie naiva si subiectiva. Doar realitatile dure ale unei societati pragmatice...

"Oameni vii cu suflet stins..."

fila VI

Mintim atat de mult. Si evitam atatea dialoguri incat uneori, atunci cand in cuvinte se pune ceva din obsesiva framantare ce i-a imbolnavit noptile de insomnii, socul vine ca o avalansa.

Aceleasi intrebari mediocre si mintea ce in spatele lor iti zbiara prin fiecare nerv.

Cuvintele se dezintegreaza si ramane doar frica de-o normalitate absurda. Scenariul a capatat proportii inumane, fiecare gest e de-un simbolism aparte, se transforma intr-o criza de ras, de plans, de furie.

De cate ori ai fost actor in piesa propriei minti? Cate replici ai invatat, cate acte ai repetat? Si apoi, cand sa te urci pe scena reala, ai fugit, ingrozit poate de judecata publicului ce-ti statea in fata.

Si daca... daca tie ti s-ar spune cuvintele din mintile tuturor, neacoperite, neschimbate, decupate din propriul scenariu tulburat, tot ai fugi? Ar ramane iar un "daca..." ?