Îmi amintesc mereu liniile de tramvai, ciocolata prea mare, posterul galben, patul prea mic, privirile speriate și așteptarea ultimei ore de curs. 
Ea nu mi-a aparținut niciodată. A fost a mea tot atât de mult pe cât a fost a lumii. A devenit muză prin atingeri subtile ale buzelor pe gât. Nici eu nu i-am aparținut. Eram împreună în lumi separate. 
  
El era doar prin scrieri, ea prin țigări, zâmbete și râs. Muzele mi le păstrez: obsesii vechi ce-și păstrează identitatea doar prin lipsă. Pe ea o voi mai vedea, dar va fi ca și cum îi voi întâlni o altă identitate. 
  
Iar pe tine.. pe tine aș vrea să te desenez. Și să schițez cumva din grafit respirația sacadată și ritmul nebun din interior. Încă învăț. 

amr 101

Timpul e fragmentat pe alegeri. Ultima zi din an va fi 22 iulie. O zi ce durează 48 de ore. Apoi, începe o viață nouă ce a fost amânată prea mulți ani.
Blocajele mentale apar în scris acum. Exprimarea mi-e mai simplă prin valorații și umbre. Parcă trebuie să pierd orice urmă de vocabular pentru a controla grafitul.

Azi e prea tarziu

Clasa de la 4 își însușește încet caracteristici de poveste. O cutie de creioane, echerul cu vârful rupt, un teu și multe foi. Mereu cald. Vocile păreau agresive și îmi tăiau direct în creier. Prea multe s-au întâmplat în ultimele zile. Nu există niciun mod în care să accept că orice aș face, acum nu te mai pot atinge vreodată. Nicio strângere de mână, nicio frază auzită, niciun zâmbet. Pot accepta prietenii departe, dar nu pot accepta pierderea lor. Prea târziu. Acum nu mai e timp deloc.

Azi era chiar mai cald decât de obicei. Mă sufocam lângă tine și îmi simțeam pielea arzând. Nu înțelegeam nicio proiecție. Pe holul facultății mintea mi s-a golit. De-asta te-am și trimis înapoi. Criza era prea de neacceptat și pentru mine.

Încă joc teatru. Roluri autiste care nu cred decât în halucinații: nu sunt pregătiă să accept și să reacționez. Nu știu cum.

tema 1

Hârtii și creioane. Linii drepte. Cuburi. Anturaj. Perspective. Alegerile de care fugeam cu 2 ani în urmă m-au ajuns într-un final și mă presează. O iau de la capăt și mă înec în supradoze: gânduri neînțelese, vise incomplete și dependențe nerecunoscute. Timpul e comprimat în pastile mici pe care le înghit la cateva ore. Un timp aici, unul pe banca umedă, altul in clasa de la etajul 4 sau în camera ta. Se întrepătrund neînțeles și se pierd printre linii de construcție. Nu mai vad punctele.

Am schimbat ideile și oamenii ce trăiesc în mine. Am schimbat casele, cărțile și pernele. Mi-e frică de apropierea primei predări a temei la fel cum mi-e frică de apropiere. Fug și mă ascund după o cortină de "aventură". De pe acoperișul universității, lumea era a mea.