de ce... ce?

pentru ca am in fata 2 cani de ceai pline
pentru ca in una din ele ceaiul se va raci si va ramane nebaut
pentru ca vreau sa-mi citeasca cineva "Gudrun"
pentru ca nu exista acea persoana
pentru ca am scris o scrisoare
pentru ca nu am trimis-o si nu o voi trimite
pentru ca ascult de 2 ore aceeasi melodie
pentru ca inca imi doresc sa mai ninga
pentru ca e greu sa si plangi uneori
pentru ca imi doresc sa joc teatru si n-am un scenariu
pentru ca o sa adorm curand, si iar o sa am cosmaruri
pentru ca si noaptea trecuta am visat caini si m-am trezit ingrozita
pentru ca va fi luna plina a II-a oara in acest decembrie
pentru ca mi-am amintit asta
pentru ca scriu tampenii
pentru ca si cred aceste tampenii
pentru ca printr-un singur gest am aratat cat de egoista sunt
pentru ca imi pare rau ca a existat acel gest
pentru ca azi asta am baut prea mult
pentru ca inca sunt lucruri si oameni care conteaza
pentru ca inca am principii pe care nu le voi distruge
pentru ca in curand voi pleca iar
pentru ca am stiut ca nu erai al meu
pentru ca nu am fost a ta, ci a visatorului care imi zambise
pentru ca vreau sa spun atat de multe
pentru ca nu gasesc nici cuvintele, nici puterea sa vorbesc
pentru ca vreau sa-mi zici "noapte buna" in seara asta, inainte sa ma intalnesc cu cainii mei...

...pentru ca am ascultat "Falling Slowly"...

Inca mai simt urme de dungi rosii, ce nu mai sunt vizibile. Inca mai am cicatricea de pe mana, o promisiune facuta, o melodie si o figura in minte, inca simt aroma unui ceai in nari...
Inca simt primii fulgi de zapada de anul asta cum cad peste mine. Inca ii simt pe cei de acum aproape 5 ani. Inca vreau sa vad Anastasia in fiecare an, sa inot noaptea in mare, sa adorm in bratele tale.

Dar va veni o vreme cand urmele se vor duce, cand promisiunea se va uita, cand nu voi mai asculta acea melodie, nu voi mai bea acel ceai. O vreme cand zapada va fi doar.. zapada, cand nu-mi voi aminti de Anastasia, cand nu voi mai intra noaptea in mare, cand voi adormi singura, fara sa-ti mai soptesc nimic, si fara sa mai realizez de ce mi-e dor...

Doar cicatricea de pe mana va ramane... aceea pe care inca n-ai simtit-o...

"Vine o vreme... cand ploua rece."

ora 4:23 - aburi de realitate

Tu minti. Si minti mult. Si minti mult si prost.

Minciuna e o adevarata opera de arta. E un scenariu pe care il compui si-l inveti pana la cel mai mic detaliu. Uneori uiti replici, sau partenerii de scena le modifica pe cele stiute, asa ca improvizezi. Dar tot te intorci la scenariul initial si incerci sa transformi piesa intr-o capodopera. O capodopera a ta, nu a haosului!

Si atunci cand ajungi sa crezi fiecare minciuna, abia atunci, eu, spectator naiv al interpretarii tale, voi intelege dilemele personajului pe care tu il schitezi.

"Artistii folosesc minciuni pentru a spune adevarul"

Eu nu mi-am creat propria piesa.. Dar am indraznit sa improvizez in realitate. Si realitatea mi-a dat o palma. Am pierdut in fata propriei tentatii de a juca teatru. Nu stiam ca acel cliseu cu "lumea ca o mare scena", nu se aplica decat atunci cand exista un scenariu...

Si daca nu ti-ai rostit cuvantul?

Cui mai spui cuvintele deja scrise in scenariu - replica personajului principal?
Intri in alta piesa, cu alti actori, si-ti rostesti acolo, cu o flexiune voit manipulatoare in voce, replicile ridiculizate de falsitatea situatiei?

Nu e trist asa?

scenariu. episodul 1

E galagie in jur. Muzica e prea tare si vocile prea puternice. Toti vorbesc despre toate fara sa zica nimic. Majoritatea rad fara a incerca sa inteleaga vreun oarecare al II-lea sens in cuvintele auzite. Nimeni nu pricepe nimic.

Hainele si parul ii sunt imbibate de fum de tigara, il simte la fiecare miscare ce-o face. Mana ce strange tigarea intre aratator si mijlociu s-a proptit de masa, in apropierea scrumierei negre, de ceramica.
Priveste caramizile ce compun peretele din fata ei, uitand pentru cateva momente de zumzetul din jur.

- Anna.. Anna!
Tresare in momentul in care ii simte mana pe umar, si-l priveste cu ochi mari, curiosi. Mintea ei e inca departe, n-a reusit sa se lege de realitate inca.
- Deci, raspunde-mi! Care era cartea aia de care vorbeai?
- Uh?.. Ah, da.. "Tunelul".. Ernesto Sabato..
Clipeste de cateva ori dezorientata, incercand sa-si aduca aminte restul conversatiei avuta cu cateva minute in urma.

Isi fixeaza privirea asupra paharului de vin din fata ei, incercand parca sa descompuna in minte fiecare atom de materie, fiecare gand din incapere, fiecare cuvant.
Ii vede silueta un pic deformata de sticla si lichid, si-si abtine o tresarire. Fiorul din stomac nu poate fi controlat, dar gesturile sale, da. Fara sa clipeasca, ii urmareste fiecare miscare in reflexia din pahar.

- Si eu te sarut iubito.

Fata se apropie prin spatele Annei si-si lasa capul pe umarul ei, ca intr-un raspuns la soapta auzita. Parul ii aluneca peste gatul prietenei, ii acopera mana dreapta si pieptul. O mana imbracata in voal negru ii cuprinde posesiv celalalt umar si-si rasfira degetele peste baza gatului si clavicula ei. Isi lasa pentru cateva secunde fruntea rece pe obrazul Annei, apoi se ridica.

Ia pachetul de tigari de pe masa, scoate una, o aprinde, si savureaza primul fum. Se asaza pe un scaun, soarbe o gura de vin din paharul Annei si o priveste insistent. Degetele ei ii prind incheietura si o trag spre sine.
- M-am intors.
- Oare? Tu, tu te-ai intors?
Pleoapele fetei se pleaca, scotand in evidente genele lungi, arcuite natural. Isi apropie fata de gatul Annei si o saruta usor.
- Te astept in seara asta acasa. Mi-e dor de tine, vreau sa ma tii in brate in noaptea asta.

Isi lasa tigarea pe marginea scrumierei, se ridica si pleaca.
Anna priveste un timp fumul ce se ridica din tigarea neterminata. O ia intre degete, o apropie de buze, gata sa o sarute, trage un fum si o priveste parca hipnotizata.
- Mie mi-a fost dor de rujul rosu de pe buzele tale, imprimat pe tigarea mea...

imaginea de la fereastra...

Catarata pe pervazul de la fereastra, sta ea. Are silueta prelunga si subtire, parul lung, brunet, piele alba si o privire melancolica, ce face culoarea ochilor caprui si mai pala. Are picioarele stranse sub ea, iar mainile si fruntea ii sunt lipite de sticla.

"E bizar sa fumezi cand afara e ceata."

Fumul se pierde in particulele stravezii, le imbratisaza, se dizolva in ele si dispare, fara a-ti sansa de a-i savura estetica formei descrise.
E o imagine stearsa, ce nu-ti permite sa vezi decat umbre. Siluete nedefinite ca ale celor 2 ce se imbratisaza la coltul strazii. Luna ce mai devreme isi arata clar stralucirea rece, s-a inecat in pacla.

Tigarea dintre degetele ei se consuma incet, prea incet.
Sunete dulci de vioara si pian se impletesc, deseneaza o melodie stranie. Nici nu-si da seama daca e real, sau doar mintea ei creaza si traieste un alt scenariu.

In ceata isi face aparitia incet o mana subtire, feminina ce se misca fluid. Pletele lungi ale creaturii se incurca printre degetele propriei maini, fasii ale rochiei de voal se departeaza de trupul subtire, fragil si rece. Se roteste incet, isi arunca parul pe spate, lasand la vedere un gat lung, alb, si pieptul dezvelilt, deosebit de orice statuie a unei zeitati grecesti.

Isi mijeste ochii, incercand sa distinga macar un detaliu al frumusetii ireale ale entitatii din fata sa. Dar cu cat incearca mai mult, cu atat ea se disperseaza in ceata.
Nu mai raman in urma decat razele reci aruncate de felinarul modern de peste drum. Niciun fluture nu-si cauta o casa in lumina, si nisipul din clepsidra de langa pat si-a terminat scurgerea.

Fata nu mai apare, iar dansul sau hipnotic, ramane in mintea ei ca o intrebare.
"Cat de nebuna sunt?"

Figura himerei ii va ramane mereu necunoscuta.

azi iubesc... nemotivat

A inceput cu un fir de lumina ce trecea timid printre draperiile visinii si se ondula peste perne, pat si covor. A continuat cu un zambet somnoros ce s-a largit in momentul in care am ajuns la fereastra si am privit afara. Alb! Inca o zi alba.

A fost frigul ce imi intepa pielea si fericirea pe care am simtit-o cand mi-am intalnit "fratele". Si pisica neagra ce mi-a iesit in cale si care s-a jucat cu mine. Modul in care s-a apropiat de mine si mi s-a urcat pe umar, in care imi prindea parul cu ghearele si cum rasuflarea ei imi incalzea obrazul.

Am adorat ceaiul negru, cu mult lapte si NU prea mult zahar din Piano, orasul acoperit de noapte si luminat in portocaliu, melodiile de la Artesia, modul in care am fost privita si modul in care mi s-a vorbit.

A fost apoi copilul frantuz care incerca sa ma intrebe ceva, si care a zambit larg in momentul in care a auzit raspunsul in limba natala. M-a bucurat zambetul lui. Mi l-a daruit, l-am primit si l-am pastrat.

Azi am iubit pe rand un zambet, o pisica, o privire, un ceai si un copil haotic. Si te-am iubit continuu pe tine. Azi am iubit.. nemotivat...

Imi pare rau doar ca n-am reusit sa scriu ceea ce am spus mai sus, intr-un mod mai estetic. Richie avea dreptate.. depresia e mai inspiranta din punct de vedere creativ, decat fericirea.

aberatii despre pseudoreligie

Eu nu sunt Papini. Pentru mine Dumnezeu a fost viu, si Dumnezeu a murit. Nu stiu cand, nu stiu cum. Stiu doar ca odata mi-am amintit de presupusa lui existenta si l-am cautat. Si nu era acolo.
S-a produs o desacralizare a radacinilor religioase, o rupere a legaturilor intre umanitate si divin.

Mi-e greu sa cred ca exista mai multa sacralitate intr-o biserica unde oamenii - profani prin insasi natura lor materiala si mitul existentei atribuit - isi tarasc corpurile pline de seva putreda a societatii, decat in vantul ce taie vinele frunzelor de castan.

Cu ce ii e superioara o religie atestata istoric, oricarui concept personal inocent si naiv? Superioritatea unei religii nu sta in claritatea conceptelor, a preciziei si a cunoasterii transcendentului. Orice forma teista - personala sau nu – ajunge la paroxism prin omul ce o atinge intr-un mod unic.

Am uitat sa ne uitam in jur si sa vedem mai mult decat doar asfalt si cladiri, nu mai deosebim valoarea de nonvaloare, credinta de simple randuri scrise in carti “sfinte”. Suntem egoisti, ignoranti si incapabili de a vedea mediocritatea din noi si de a o accepta.
Obsesiv, repetam ca vechile pick-up-uri stricate, idei ce nu ne apartin si in care nu credem.
Militam impotriva religiei, il ridicam in slavi pe Darwin fara sa stim de fapt care i-au fost teoriile.

Acesta este un text pentru si impotriva propriei persoane. Deasemenea, il dedic oricarui teribilist incapabil sa vada mai departe de ochelarii de cal pe care ii poarta cu o mandire maladiva.

El Laberinto (continuare)

M-am obisnuit sa ma astept la prea mult a II-a oara. Si m-am obisnuit sa cred ca, din cauza asteptarilor, va fi un esec.
Dar, in seara asta mi-ai aratat ca absolutul poate fi atins, exact in acelasi loc, macar de doua ori.

A inceput cu un semn seducator din gene, a fost o imbratisare infiorata, si degete alunecand prin parul meu, urmatoarea atingere, brutala, ce m-a lovit de perete.. si bajbaiala mea continua pana in sala.

Dansul decadent, miscarile fluide, ma hipnotizau. Plete in aer, valuri albe, brate gratioase miscandu-se necontenit in penumbra rece si... STOP. Muzica isi schimba ritmul pasional, brutal, dur.
Apare incet, cu lumanarea in mana si rugaciunea pe buzele tremuratoare. O sopteste incet, incurcat, terifiat.

Lovesti, lovesti brutal cu biciul de fier tot ce-ti iese in cale. Se aude un scartait sinistru la fiecare atingere intre metale. Vad scantei, le simt, pe scena si in mine.
Uita-te la ea, cum te impinge, uita-te cum te trage, cum te raspinge, cum incearca sa te posede, cum fuge de tine, cum te imbratisaza. Atinge-i pasiunea cu varfurile degetelor si pleaca.

Grotescul latrinelor te copleseste. Simti fiecare picatura de apa ce se scurge, murdara, peste tine, peste tot ce te inconjoara. Simti mirosul dezgustator, traiesti cu el, il respiri, iti umpli plamani cu scarba si nesat. Auzi lanturile zornaind in urma ta, atingi darele de murdarie de pe pamant si incerci sa sorbi fiecare picatura in speranta ca-ti vei potoli setea.

Copile, te obsedeaza, ii simti dorinta, ii atingi pielea decadenta. Iti ia mana si ti-o apasa pe coapsa fierbinte, te obliga sa-ti infigi unghiile si sa tragi.
Iar tu? Sari asupra ei si ii tinutiesti mainile de grilajul de fier, te lasi peste trupul ei subtire si, fara mila, posezi.

Zbieratul ei deznadajduit m-a cutremurat. Sinuciderea ta e mai puternica prin efectul asupra mea, decat prin moartea in sine!

Judecata a fost nedreapta.. Asa ca te intorci, iei din nou lumanarea, si cu aceeasi voce dramatica, tremurata, soptesti din nou rugaciunea. Mai crezi in ea?

Dansezi..

de-a v-ati ascunselea...

Nemiscarea. Ca un somn, ca un film cu vise, rupt, blocat pe o singura imagine.
Apoi vocea. Vocea ei si cantecul. Parul care ii ascundea fata si mersul vostru obsesiv, continuu, circular.. simplu. Si tot vocea ei ce-mi bantuie inca gandurile.

O lovitura, o tresarire, un fior.
Dansul.. a venit timpul dansului. Parul lung, blond, ce mai devreme mangaia fata ei, se misca acum singular, biciuie aerul si pamantul. Miscari fluide, fascinante, oprite brusc de un gest. O mana tremuranda, subtire si totusi masculina, se joaca cu suflul tau infierbantat.
Vocea lui puternica, bruta si totusi blanda iti completa miscarile, in acelasi mod in care o vioara contureaza si continua estetica unei fete feminine.
Te tarasti, te ridici, te opresti, sari, te invartesti, iti lasi parul sa cada pe fata, sa te ascunda, iti retragi mana, te afunzi in cantec.

"innebunitor e dansul fluturilor"

Te ia in bratele sale, si iti acopera ochii deja orbi. Simti pamantul pe piele, cum te acopera, cum te sufoca, cum se intareste peste tine si te ingroapa. Ai murit. Si ea plange.

Vine randul tau copile. Sa-ti arati dragostea, sa o traiesti, sa o plangi. Simti fiorul pasiunii cum te musca, te zdruncina, iti desface carnea de pe oase, te macina, te distruge. Si cazi.. si pierzi.. si mori. Esti acoperit de lut umed, aruncat undeva, deasupra lui.

Apoi vii tu, domnita. Desfatare, admiratie, dorinta, frica naiva. Vrei o viata normala, fara sa-i vezi mediocritatea. E doar frumusetea din oglinda si siguranta rutinei. Nu vezi ce le faci altora. Nu-i intelegi lui nebunia, nu vezi obsesia ce-i straluceste in ochi, simti doar iubirea bolnava, senzatie aproape palpabila. Si mori si tu.. In aceeasi groapa, acoperita de acelasi pamant.

Teluricul ma-nfricoseaza...

My brain is perfectly normal!

Isi face aparitia brusc. Printr-un hohot brutal de ras, ce sparge linistea din camera si intrerupe somnul colegei. O privire in gol si un zambet. Mov.. e mov inchis..ce inseamna mov?
Inca ninge afara. Azi, lumea mea e alba. Si ciocolata cu cele 4 pliculete de zahar in plus e tot alba.

Hai sa ne plimbam iar pe liniile de tramvai, printre masini. Sa ne dorim ceva si sa radem. Sa fie trist si sa radem in hohote. Sa ajungem la un extaz temporar, vecin unei nebunii paroxiste.
Si o sa se crape masca de sticla, si o sa fie brazdata de santuri opace. Si o sa incerci atunci o alta privire, dar strangerea materialului dur si ciobit o sa te infioare si o sa te doara.

Si din spatele hohotului, zbiara, urla, taraste-te si lasa-te taiat de fiecare ciob. Lasa fiecare gravura pe pielea ta sa se cicatrizeze incet. Apoi ia stiletul si deschide-o pe fiecare din ele, incet, savurand caldura fiecarui strop de rubin ce curge.
Lasa-te in zapada si mira-te de ce nu ingheti si de ce iti place. Si intreaba-te de ce inca joci teatru zi de zi.

Pentru ca schizofrenia e o stare normala, paranoia doar un sentiment, frica, un mod de viata, si multiplele personalitati, o stare de bine.

"If you want to be a good lier, then start with lying yourself.."

Teatru

Stiu ca ies din aria de acoperire a blog-ului cu acest post, si ca fac reclama, asa ca nu voi scrie, daaaaar...
cu aluzie la postul de mai jos

...fiecare ne jucam, nu?

Eu dansez in lumea mea, ma ingrop in pernele mele, cu romanele mele si betisoarele mele parfumate, cu aroma ei. Ascult povesti si le recreez in minte, desenez fecioare nordice cu plete lungi si ochi reci, vad barzi.

Amestec ganduri, fac salturi intre agonie si extaz, obosesc, adorm si la trezire, o iau de la capat. Creez ce vreau, cum vreau, si ma insel. Cer prea mult si cedez.

Incerc sa zbor, cad, si mint ca m-am impiedicat de-un nor. Pun prea multa miere in ceai si prea mult lapte. Citesc prea putin si prea romantat. Visez prea mult, prea cu optimism si prea irealizabil. 

Iubesc amintiri prea des. Ma indragostesc de utopii prea des. Iubesc de fapt prea rar, dar prea obsesiv. 
Ma las fascinata si pierd. Ma joc, gresesc si ma lovesc. Si iar ma joc, ma joc, ma joc…

Tu privesti, capturezi, atingi. Prinzi si nu dai drumul, iei si posezi, strangi, sfarmi, rupi. Lipesti la loc prin doar un suflu si spargi prin simplul fior al unei atingeri. 

Creezi fiori si furtuni ce le doresc cu o voluptate inexplicabila, si de care ma tem la fel de mult. Ma faci sa tremur, sa ma ascund in tine.

Atragi printr-o privire si alungi prin tacere. Cuceresti, furi si pleci. Tu seduci.. seduci.. mereu seduci…

spectacol

Ma prinzi in brate, ma intorci, ma impingi si iar ma tragi spre tine. Iti simt parul lung atingandu-mi fruntea. Degetele-ti aluneca violent pe fata mea si-mi preseaza buzele. Sangele imi pulseaza sub degetele tale ce-mi danseaza pe gat. Imi ingropi fata la pieptul tau si ma strangi posesiv de umeri.

Iti simt palmele cum urca si unghiile cum traseaza o dara un pic dureroasa pe piele. Iti infigi degetele in parul meu si tragi usor.
Descriem inca doua cercuri in pasi de dans haotici, si ma impingi mai departe.

Si era modul brutal in care loveai custile cu biciul cu zale de fier.
Si cum tu, femeie, te-ai lasat posedata.
Si cum tu, nebunule, te-ai sinucis.. in momentul in care aveai funia de gat, ti-ai dorit, macar o clipa, sa renunti?

Estetica primordiala si fascinatia creeaza o dependenta hipnotica.