Teatru

Teatrul? Teatrul nu e o masca! Teatrul e o traire...
Tot eu eram si acolo pe scena. Si nu minteam. Si nu mi-a fost frica sau rusine... si nici nu m-am acoperit.
Nu vad nici mastile de tifon sau sticla ale lui Paler, nu se aude niciun strigat. Mastile venetiene stau prafuite in camera unui actor, la garderoba gasesti o Christine adormita in bratele mentorului ce nu-si mai ascunde chipul grotesc.
Masti pictate de copii si manjite de timpul ce a adus cu el ploile vietii sunt peste tot in jur. Sterse, hidoase, incremenite intr-un ranjet prea curand devenit comun, ascunse in eternul glob de cristal sau inchise in sicriu.
Numai teatrul... numai el ascunde locul unde poti trai fara o masca.

o noapte cu un demon

Printr-un geam spart se aude fosnetul unei adieri sinistre. Primul rand de candele s-a stins; se simte miros de tamaie si de lumanari fumegande. Fumul creaza arabescuri translucide in intunecimea catedralei. Jumatatea metalica a unei cruci medievale se izbeste de peretele impodobit cu imaginea stearsa de vreme a unui sfant aurit. Cateva lumanari razlete in acest parca profan sanctuar arunca pe pereti umbre fade ale obiectelor asa numite divine si ale crengilor imbracate in frunze roscatii ale corcodusului din curtea lacasului. Imaginea intoarsa a unui Hristos pangarit se lungeste pe podea, tremurand la fiece adiere. Note distorsionate ale unor picaturi ce se preling pe perete, cazand apoi in balta, se aud ritmic. Un colt dintr-o sutana neagra se zareste de sub un scaun, iar o mana neclintita strangand un pumnal argintat incrustrat cu onix, incercand parca sa-si evidentieze astefel venele albastrui, se intrevede de sub haina preoteasca. Pe altar doua maini se inlantuiesc intr-un dans frenetic. O alta trage de materialul decadent, fosnetul acestuia ;mangaind parca simturile lui. La lumina unei candele umarul ei imprumuta culoarea mierii. Doua buze flamande coboara, arzandu-i pielea, infierand-o cu un simbol satanic. Unghiile ei sangerii ii lasa urme pe pielea alba, ochii i se inchid si buzele li se contopesc intr-un sarut atat de vinovat si totusi atat de pur incat antinomia iadului si a raiului ce se lupta pentru sufletul ei pare sa se disperseze undeva, lasand in urma doar imaginea a unei dimineti cetoase. El ii mangaie gatul si umerii, ii priveste fata cu pleoapele aplecate si tremurande incercand sa ascunda si, in acelasi timp, sa pastreze cat mai mult extazul psihologic. [...] Zambetul teatral i se transforma intr-un ranjet, privirea isi pierdu gratia. O impinge pe treptele din fata altarului si pleaca. Nu e prima, nu e ultima.. nu e nimeni...

un an..

nu, nu trebuie sa intelegi legatura dintre titlu si ce scrie aici..

Intr-un oras tacut, violent de tacut, ma bantuie iar fantomele copilariei. Apar monstrii ascunsi sub pat, apare amintirea unui vis urat aducand cu ele.. din nou frica de ceva necunoscut.
Cu fiece masina care trece, umbrele de pe pereti cresc, se abstractizeaza, se pierd intr-un dans nebunesc.
Par niste siluete dintr-o hora, afisandu-si decadenta intr-o veche catedrala, profanand-o prin fiece miscare. Se-nlantuiesc parca intr-o erotica imbratisare, dispersandu-se in urmatoarea clipa, lasand in urma doar o amintire vaga, cumva eronata, a tabloului ce se vrea divin. Demonii copilariei paveaza calea ce ma va indeparta si mai mult de un inger pazitor, ma aduc mai aproape de modernismul dur si grosolan al realitatii prezente.
O ultima lumanare s-a stins. A venit timpul lampei electrice care inunda incaperea intr-o lumina rece. A venit timpul renuntatii la inca un vis, a venit timpul unei lacrimi, a venit timpul unui adio. Un adio spus copilului, o lacrima varsata pentru realitate, un vis despre un trubadur si o scrisoare, o muza si-o zeitate, un cavaler si un regat.
Un copil, un strigat mut,o mana. Si apare iar imaginea de cliseu cand alergand spre salvare, te indepartezi. Si astfel timpul trece...