Atunci cand auzi ceva scartaind, sau vezi ceva ce se misca la fereastra si te sperie.. aprinzi lumina, televizorul, pornesti muzica, faci ceva. Orice ca sa nu mai vezi si sa nu mai auzi. Ai un sentiment neinteles de siguranta. Ca atunci cand erai mic si aveai lumina aprinsa pe cordidor, pentru ca iti era frica de intunericul dens. Ca si cum toate astea ar anula fantoma imaginara care te-ar prinde in secunda in care vreun centimetru din corpul tau ar iesi in afara patului, sau ca si cum patura te-ar face invizibil si de neatins pentru orice.
Dar in negura partial alungata de becul de pe hol, se nasteau cele mai multe umbre. Date de fiecare masina care trece, sau de fiecare felinar de pe strada. In muzica porinta nu mai auzeai clar ca ce scartia era vreo giurgiuvea veche sau crengile de la copac care se loveau de geam din cauza vantului. Nu stiai nici ce auzi, nici ce vezi, si patul si patura ramaneau casa baricadata si scutul.
Si in peumbra, doar uneori, cand te uiti in oglinda prinzi o imagine deformata si grotesca. Nu-ti permiti sa te gandesti la ea, ca e doar o inchipuire, si tu ai treburi prea importante de facut. O scoala, un proiect, o cariera. Dar imaginea te urmareste in somn, cand nu mai ai puterea sa alungi nimic. Te invadeaza cu totul pentru cateva momente. Dar dimineata, de groaza, o iei de la capat. Si ii refuzi orice acces. Esti in siguranta in "realitate".
Asta fac si eu acum. Aprind lumina si dau drumul la muzica. Doar ca am crescut, si lumina si muzica sunt altfel. Fiecare secunda trebuie sa fie umpluta cu ceva. Sa nu mai am timp sa ma gandesc. Pentru ca daca ajung sa ma gandesc, o sa-mi dau seama ca e tarziu, si ca am pierdut prea mult timp incercand sa fac orice; orice care in final e doar hrana pentru plictiseala sau orgoliu.
Si mereu o sa incep sa caut timp sa ma gandesc "dupa ce termin asta".. numai ca "asta" nu se termina niciodata.
