3:27 am. 7c

"just for tonight..."

Trăirile antitetice se prelungesc. Mă întreb dacă îmi schimb părerile prea repede, sau pur și simplu momentele în care vreau să am puterea de a face ceva anume nu pot ține la nesfârșit și sunt întrepătrunse de frică și sinceritate îndreptată spre sine. Nu îmi pot aminti de când siguranța nu a mai fost o prezență constantă.

Atmosfera și decorul sunt banale. Camera e dezordonată, lumina de neon e violentă iar canapeaua veche. Stă cu privirea ațintită spre calculator. Melodia curge lin, cu tente nostalgico-depresive. Părul castaniu îi strălucește straniu, împrăștiat pe spatele canapelei. Buzele îi sunt întredeschise. Pare că încearcă să prindă cuvintele și să le trăiască prin simpla rostire, dar nicio nota nu se aude. Mijlocul melodiei deschide ușa unor emoții fără nume. Există doar o vagă recunoaștere și un accent de melancolie.

"tonight I give myself to you..."

Închide ochii pentru câteva secunde, dar fiorul dispare. Fără timp de analiză sau de explicații.

fila XIX

Uit că e toamnă. Am rămas atat de blocată în o anume realitate încât am uitat să privesc în jur. Galben, portocaliu și roșu. Mi-e dor să fug de undeva doar pentru a sta ore întregi să înțeleg culorile. Noiembrie este rece și dulce. E târziu, și nu vreau să mai pierd nicio clipă din el. 

M-am trezit parțial. Știu că voi adormi curând, poate chiar înainte de prima zăpadă. Drumurile erau înguste, înconjurate de pădure strâmbă, uscată dar de o frumusețe neinteligibilă. Între somn și veghe, gândurile se conturează frumos. Zâmbetul e real și neintenționat. Deasemenea, necăutat. Trăit și atât. 

Nu știu cât de mult iubesc, sau ce. Îmi cunosc doar fascinațiile. Vântul prin păr lung, pielea încrețită de frig, frazele repetate de cel puțin două ori pentru a avea un oarecare sens, culori calde, drumuri lungi și tu. Și ea. 

Fiecare alegere matarial productivă e combătută de propriile obsesii. Am impresia că mă lupt cu mine pentru supremația unei idei al cărei scop final e să nască revoluții mentale. Timpul și spațiul se schimbă atunci când crezi. Dar credința nu se obține la cerere sau printr-o dorință pusă într-o noapte cu ploaie de stele. Constant mă contrazic singură. Cred pentru că mi-am amintit cuvintele și pentru ca vreau să le cred. Sau nu cred și doar vreau să cred? Sau.. nu știu.. Nu mă pot gândi.. 

Mi-e dor și nu o mai pot spune. 

Azi nu sunt. Este ea.

Nu aud. Nu aud nimic în afara muzicii. Șoapte apăsate, acorduri dure de chitară și sunet de tobe. Ar trebui să-mi spună ceva, dar trece pe lângă mine așa cum trece orice lucru de care nu-mi pasă. Îmi amintesc același moment, aceleași cuvinte, dar nu le mai înțeleg în niciun fel. 

E mai ușor când nu mă mai gândesc. Fac mai multe, ajung mai departe. Dar nu mai știu ce vreau sau de ce lupt pentru ceva. Mă încred în visele pe care le aveam înainte și nu-mi pun întrebări. Ignor orice urmă de confuzie și trec mai departe, pentru ca știu că dacă mi-aș permite întrebări, n-aș ști ce să-mi răspund. Am o afinitate spre inevoluție emoțională acută și vise neînțelese. Totul se mișcă cu viteză și rămân în urmă. Nu știu să zâmbesc. 

Îmi urăsc alegerile de acum: sunt aceleași cu cele ce cu luni în urmă erau negate și respinse. Mă simt ca un psihotic cu tendințe criminale. Am nevoie de timp în care oboseala mentală să dispară. De somn profund, vise și frumos. Și timpul nu-l pot obține decât prin propria multiplicare. 

Anna privește absentă prin geamul murdar al tramvaiului. Nu înțelege niciun cuvânt din piesă, dar linia melodică e obsedantă. Privirea e blocată și colțurile buzelor i se ridică într-un zâmbet intolerant. Vrea timp de joacă și îl va avea. Regulile nu există, etica e discutabilă și alegerile parțiale. Rezultatul nu se va reflecta asupra ei. Orice s-ar întâmpla, mereu se poate pune punct, și mereu emoțiile vor trece și vor fi uitate.

Transformarea nu are durată limitată la un anume timp. Nu este nici dorită. O vreau înlăturată dar nu pot acum, așa. Nu știu cât de obosită sunt. 

"În ce crezi acum, când oamenii din jurul tău pier..?"