Uit că e toamnă. Am rămas atat de blocată în o anume realitate încât am uitat să privesc în jur. Galben, portocaliu și roșu. Mi-e dor să fug de undeva doar pentru a sta ore întregi să înțeleg culorile. Noiembrie este rece și dulce. E târziu, și nu vreau să mai pierd nicio clipă din el.
M-am trezit parțial. Știu că voi adormi curând, poate chiar înainte de prima zăpadă. Drumurile erau înguste, înconjurate de pădure strâmbă, uscată dar de o frumusețe neinteligibilă. Între somn și veghe, gândurile se conturează frumos. Zâmbetul e real și neintenționat. Deasemenea, necăutat. Trăit și atât.
Nu știu cât de mult iubesc, sau ce. Îmi cunosc doar fascinațiile. Vântul prin păr lung, pielea încrețită de frig, frazele repetate de cel puțin două ori pentru a avea un oarecare sens, culori calde, drumuri lungi și tu. Și ea.
Fiecare alegere matarial productivă e combătută de propriile obsesii. Am impresia că mă lupt cu mine pentru supremația unei idei al cărei scop final e să nască revoluții mentale. Timpul și spațiul se schimbă atunci când crezi. Dar credința nu se obține la cerere sau printr-o dorință pusă într-o noapte cu ploaie de stele. Constant mă contrazic singură. Cred pentru că mi-am amintit cuvintele și pentru ca vreau să le cred. Sau nu cred și doar vreau să cred? Sau.. nu știu.. Nu mă pot gândi..
Mi-e dor și nu o mai pot spune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu