ea ar fi Hymera..

As ciopli in mine propria capodopera. Dar mi-e frica sa nu renunt! Sa nu pierd cararea pe care ar trebui sa merg. Nici nu-mi dau seama cand am inceput sa folosesc cuvantul "trebuie", cert e ca o fac, desi inca imi provoaca repulsie uneori. Ori, il accept pentru ca nu cred in ceea ce spun. E o tendinta inefabila de a porni pe un drum, desi tanjesc dupa un altul. Ca o resemnare neacceptata inca. O minciuna nedeclarata.
Cred ca in final va fi doar o mediocra statuie cu veleitati de geniu.

***

E ceata, nu se vede decat o pacla gri, asezata pe strazile umede. Lumina felinarelor cade portocalie.

***

As creea din mine o capodopera a vietii. Ma bantuie gandul creatiei, sapa in teroarea mea si ameninta.
I-as desena fiecare contur, as umbri cu mina creionului fiecare parte neatinsa de lumina. As modela in degetele ei gratia lui Apollo, i-as picta fata in nuantele unei tragedii ascunse, i-as aduce in ochi toata nostalgia, i-as frange inima in bucati ascutite ce taie adanc. As crea-o pe ea, uitand de mine. Ar trai fara a avea stiinta de aceea ce s-a jucat cu nebunia ei in lut, stergandu-si identitatea odata cu ultima respiratie daruita statuii de praf. As distruge conceptul capodoperei umane inainte de a-l intelege.
Eu.. nici macar nu stiu de unde sa incep...