Îmi amintesc mereu liniile de tramvai, ciocolata prea mare, posterul galben, patul prea mic, privirile speriate și așteptarea ultimei ore de curs. 
Ea nu mi-a aparținut niciodată. A fost a mea tot atât de mult pe cât a fost a lumii. A devenit muză prin atingeri subtile ale buzelor pe gât. Nici eu nu i-am aparținut. Eram împreună în lumi separate. 
  
El era doar prin scrieri, ea prin țigări, zâmbete și râs. Muzele mi le păstrez: obsesii vechi ce-și păstrează identitatea doar prin lipsă. Pe ea o voi mai vedea, dar va fi ca și cum îi voi întâlni o altă identitate. 
  
Iar pe tine.. pe tine aș vrea să te desenez. Și să schițez cumva din grafit respirația sacadată și ritmul nebun din interior. Încă învăț.