Pentru o clipă, viața nu era chiar a mea. Nu-mi pot aminti nici fețele nici poveștile personajelor din ea. Dar m-am trezit buimacă, încercând să-mi dau seama unde sunt. Și nu a avut sens. Încă nu știu dacă blochez gânduri, dacă le ignor, sau dacă efectiv nu mai există. Pare atât de simplu încât sunt aproape convinsă că nu e real, sau cel puțin nu e complet.
Cuvintele neînțelese încă mă fascinează. Fiecare frază înseamnă exact ce vreau, se repetă de câte ori vreau și se schimbă de fiecare dată când nu mă mai mulțumește povestea. Mă bântuie aceleași scenarii ilogice în fiecare dimineață în tramvai. Și seara când dorm. Între timp mă întreb, mă consum și mă stresez. Realitatea îmi dă din când în când câte o palmă. O văd, o înțeleg, dar parcă nu o simt.
Atunci erau prea mulți oameni, iar eu prea șocată. Apoi nu era drept. Fotolii roșii și gânduri stupide. Alegeri ale altora. Înainte, muzică și zâmete nereținute, dar care nu știu ce însemnau. Îmi lipsește.. Anna. Sau poate că ea e singura despre care îmi pot recunoaște că lipsește.
