marți, 25 octombrie 2011

24 octombrie. mă întorc.

Cea mai mare provocare a propriului psihic era să citesc Grivei de Emil Gârleanu. Nu știu de câte ori am citit și recitit respectiva poveste cu singurul scop de a ajunge să nu mă mai emoționeze. Încă mă întreb de ce aveam acea gândire atunci. Nu înțeleg nici de ce o am acum, când, într-un mod total diferit încerc aceleași experimente. Nu mai am un "Grivei" a cărui moarte să o retrăiesc din nou și din nou. Acum am propriile alegeri greșite pe care le continui voit. Deciziile corecte sunt greu de luat. Cer renunțare, iar eu nu mai vreau să renunț. Continuarea e și ea dezamăgitoare. Duce la căderi de pe piedestal mai târziu, în momente încă nepreconizate, cu rezultate imposibil de determinat.

Blocaj. Ignoratul gândurilor neproductive. Nerecunoaşterea emoţiilor. Imagini şi gânduri neacceptate. Îndepărtare continuă de tot ce nu e benefic. Rezultate pozitive. Zâmbet de mulțumire. Împlinire profesională. Mult lucru și fericire prin dezvoltare continuă. 

Numai gândul acesta determină apariția unui zâmbet relativ ironic în colțul stâng al buzelor. Nu merge așa, și știu asta. Am mai încercat-o și a mai dat greș. Dar este și acum singura opțiune valabilă. 

"As long as you don't choose, everything remains possible.."

fila XVIII

Încerc să îmi impun un alt mod de gândire și simțire. Știu că e greșit să îmi cer asemenea schimbări și că poate va fi mai dăunător decât cred. Pragmatismul și visarea mă trag în direcții opuse, deși ar trebui să ducă spre același rezultat. Nu depinde în totalitate de mine rezultatul, și știu asta. Dar o neg constant. Acceptarea ei ar dărâma prea multe.

Am impresia unei duble personalități. Nu pot renunța la ce am, sau ce cred că am pentru un prezent incomplet. Absolutul și fascinația sunt mai dorite, deși mai instabile și eventual iluzorii. Din nou, afirm și apoi neg. Mă ascund sub pătură. Zâmbești? Pe cât de sinceră pot fi cu tine, pe atât de mult mă ascund de mine.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Cândva îmi voi aminti să mă întorc aici.

 
Înainte cred că erau atâtea detalii în minte, încât încercând să prind un anume gând, mă înecam cu restul. Apoi le blocam, înainte de a le înțelege. Și credeam că nu pot simți nimic. Simt fericirea la rație acum. Într-un minut mi se clădesc regate sau sunt aruncată în temnița propriei condamnări.

***

Îmi era dor: de locuri vechi, de vin fiert, de ea, de tine. Străzile sunt ude, iar ploaia și vîntul reci. E noaptea târziu și este gol împrejur. E poate timpul să plec spre gară. Nu știu cu siguranță pentru ce este momentul acesta.

Atunci era pentru noi două pe străzi, pe linii de tramvai. Râsete cu ecou și zâmbete negândite. Persoane ce rămân în mine chiar dacă sunt departe. Chiar dacă nu le vad, sau nu le vorbesc des. Și ceaiul și vinul au arome altfel. Aș vrea să mă opresc, și cu mine să opresc tot. Să iau fiecare detaliu, să-l înțeleg și să-l păstrez în mine. Deși, poate tocmai lipsa altor detalii le face pe cele reținute cu atât mai puternice.

Mă întreb de câte ori mă gândesc la tine. Nu cred că vreau să știu. Numărul mi-ar da impresia unei boli psihice. Aș vrea să îți arăt realitatea mea atunci când e frumoasă. Acum. Să zâmbesc la zâmbetul tău. Știi, numărasem 17. Îți voi scrie altundeva.

"you can always make me smile.."

vineri, 14 octombrie 2011

fila XVII

"Realitatea nu-mi place și o resping" 

Sunete dure îmi atacă timpanele, și totuși ma calmează. Povestea mă obsedează. Atât din mine e în ea încât coincidența îmi amintește de singura dată în care nu am avut curajul de a crede că gestul e adevărat. Vreau să mă ascund iar în trenuri. Cer libertate și zâmbet. Drumuri fără noimă și companie necunoscută. Fascinație deja întâlnită. Sinceritate obsedantă și încredere. Un farmec aparte și o frică nelămurită.

Nu pot închega cuvintele. Azi simt diferit. Îmi trece încet oboseala și senzația de drog. Și le vreau înapoi. Mă bântuie cuvintele ce le aud și redau atmosfera unei veri la mare. În mijloc de toamnă eu caut apă sărată și nisip umed. Par lung, încâlcit și ud, plin de nisip. Tricou prea mare. Acoperiș. Somn, frig și o scoică verde. Neputința de a îmi stăpâni gândurile. Abandon în muze.

Mă apropii de tine prin iluzii și visuri.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

fila XVI

Simt nevoia unei sedări. O poveste străină, care o va acoperi pe a mea. Ceai fierbinte, pătură și ploaie. Scenariile ideale rămân însă ceea ce sunt de la început: utopie. Buzele au o tentă de sărat și poveștile sunt false. E toamnă doar noaptea și doar din când în când.

Fericirea o trăiesc prin cele mai mici gesturi. Străini, întrebări fără logică și răspunsuri sincere venite exact de unde nu mă aștept. Îmi amintesc vag jocul cu alții, și personaje ipotetice, cu valoare de real. De ceva vreme încerc să-mi amintesc un citat anume. Spune că nu poți și trăi cu adevărat și crea în același timp. Încă nu l-am găsit. Poate cândva..

fila XV

Aproape s-a întunecat. Bate un vânt rece și împraștie praful de pe asfalt. Îi intră în ochi și o face să clipească des și necontrolat. Simte răceala toamnei prin hainele subțiri, iar părul i se încurcă din cauza vântului, îi acopera fața și o îneacă. Sub tricoul scurt și puțin prea larg, pielea reacționează instant la fiecare adiere. Primii stropi din ploaia rece o ating și crează șocuri. Hainele se lipesc de piele, conturând curbe abia sesizabile. 

Mi-e frig și o criză aproape că își face loc. N-am voie să o exteriorizez. Cred din ce în ce mai puțin și vreau să mă pierd in toamnă. În plimbări lungi si ceai fierbinte, în ploaie rece și răceli temporare ce dau senzația unui delir. Am învățat să nu mai țip, dar șoaptele nu se aud. Conștientizarea unui oarecare efect placebo distruge orice șansă la o recuperare, fie ea și paliativă. 

Orașul tăiește prin lumini portocalii și fantome abia perceptibile. Ploaia alungă oamenii și cheamă reveria. Azi nu știu nimic din ce simt. 

luni, 3 octombrie 2011

fila XIV

Mi-as dori uneori sa pot opri momente. Sa le fur timpului. Atunci cand las in mine ceva de care am fugit prea mult si care ma ajunge din urma doar pentru o clipa in care sa ma priveasca in ochi. Ceva ce poate nu doresc sa mai am, dar care ma fascineaza intr-atat incat sa imi doresc o retraire. 
Si totusi, retrairile sunt dezamagitoare. Copii cu veleitati de perfectiune. 
De ce sa modelez trecutul prin retrairi diforme? Plastilina fara fond. Descompusa si fara sansa de recuperare a formei initiale.

Doar moartea momentului ii da sansa apartenentei la clasicism. Lungirea sa din frica de necunoscut sau de pustiu nu fac decat sa roada in el. 

Trairile sunt antitetice, pentru ca iubirile sunt multiple. Aleg pe rand, cand singuratatea, cand apartenenta mea langa tine.