joi, 7 iulie 2011

fila XII

Din cand in cand nu mai am aer. Imi dau seama ce a disparut, sau ce urmeaza sa dispara in urmatoarele clipe. Si stiu ca nu pot sa opresc timpul. Si poate ca as putea face ceva sa nu dispara, dar asa as ucide orice alt vis. A venit momentul pentru inca o plecare. Alte capitole lasate in spate, alti oameni si alte locuri.

Din ce in ce mai mult imi dau seama ca timpul nu iarta nimic. Si nu se opreste in loc pentru nimic. Fiecare din noi, din centrul propriului univers se transforma in nimic pe scena timpului. Nici viselor nu li se ofera niciun moment de respiro. Sunt sau nu sunt. Se transforma in realitate sau in regrete. Dar nu raman ceea ce sunt acum.

Fara sa vreau sunt atenta la ultimele momente din fiecare bloc de trairi. Ultima noapte in camera asta, ultimul ceai pe banca rosie, ultima privire in acea oglinda. Prea des traiesc ceva ce e.. ultim. Si as vrea sa pot sa le opresc oricand. Sa le iau, sa le impachetez si sa le pun in bagaj. Sa am astfel un bagaj mic din care pot scoate oricand, orice bucata din trecut.

Acum nu vreau nici sfarsituri si nici inceputuri. Doar continuitatea unor alegeri si liniste. Sau poate nici macar liniste, dar cu siguranta vreau momente mai lungi.

Sunt prea constienta de fiecare secunda care se scurge pe langa mine si parca uit sa ma bucur de orice altceva. Am ramas blocata pe ideea de timp si pe cruzimea lui. E tarziu.. intotdeauna e prea tarziu. intotdeauna lucrurile merg prea repede, si totusi niciodata nu e indeajuns sa ajung timpul din urma.

Oare cat de repede trebuie sa fugi si cate trebuie sa ignori ca sa nu mai vezi ca tot drumul pe care alergi este defapt un pod care se darama continuu?
Nu poti sa te opresti; un al doilea timp te-ar prinde din urma si te-ar arunca in hau.