dileme depresive

"Singura ta proprietate e trecutul"

Nu exista posesiune. Poti doar primi din cand in cand, dar sa ai mereu, sa pastrezi? Cand nici macar eu nu ma am, cum ma poti avea tu?

Sunt lucruri care nu ne apartin. Viitorul, oamenii, siguranta... De ce le mai promitem atunci? Sau suntem intr-atat de orbiti de naivitate, incat nu ne dam seama cat de mult mintim? Nu mai vedem ca incercam sa pariem pe ceva ce nu avem?

cand o piesa dureaza prea mult...

"the winter winds will be much colder..."

Atunci cand, obisnuit cu un rol, renunti la el. Cand rutina zilelor personajului se sterge odata cu ultima replica rostita in mometul caderii cortinei. El a murit.

Si dezbracat si de ultima camasa tesuta din fire de vise simti fiecare pala de vant iernatic, ca un Crivat ce te biciuie si-ti taie pielea, pana atunci ascunsa, in fasii zdretuite si manjie de sange.

Stii ca te-ai jucat prea mult atunci cand cazi iar in dilemele regretate ale adolescentei. Cand uiti iar cine esti si cauti printre zeci de personaje create, propriul tau eu mascat sub vopsele si haine bizare...

Plecata nicaieri

"and the season of the fall begins..."

In parcul pustiu si fara nume. In leaganul ascuns si pe podul prea mic. Acolo am trait o privire prea patrunzatoare si o poveste prea absurda.

Mintea mi-e prea goala de tot. Sunt parca intre 2 lumi: doar parcuri si tu, nici fluturi, nici clepsidre.

As vrea sa fie...

"forever autumn..."

Nu va cunoaste povestea...

Mi-as dori sa pot sculpta in tine propria mea capodopera. Sa-ti conturez fiecare suvita de par, sa-ti pictez fiecare privire, mai tulburatoare decat portretul oricarui actor al gesturilor, sa-ti conturez fiecare nerv, fiecare vena, vizibila prin pielea fina. Sa-ti schitez arhitectura mintii si apoi sa te privesc transand fiecare umbra hasurata prin piramida propriei estetici.

Ai fi si muza, si silueta ei indepartata. Neclintita si nestiutoare de pasiunea stranita, de obsesiile create. Ai fi statuia materializata de gandurile unui nebun, imaginea vazuta de orb in singurul moment in care ar fura eternitatii darul ce lui i-a fost refuzat. Tu nu ti-ai putea cunoaste creatorul.

M-as abandona apoi tie, sa ma iei ca pe propria marioneta si sa incurci sforile jucandu-te cu ea. Sa scrijelesti in mine opera ta, sa-mi dai un nume si sa-nfierezi pe pielea mea propriul simbol al gratiei tale ezoterice. M-as pleca atunci in fata ta, entitate de nisip si apa, si te-as recunoaste ca pe-un zeu. As fi creatia ta, suferinda de psihoza. Mi-ai fi religia in care nu am stiut sa cred.

Surdul si-a imbratisat azi vioara, in clipa in care a auzit acel singur acord...